Gherla, martie 1962 (3)

— Din Pantelimon ne-am mutat în strada Armenească, în centru. E frumos, dar atmosfera nu e alta, atâta doar că-s oameni mai numeroşi şi clădirile mai apropiate una de alta. O pace veche şi un fel de încredere în lume şi ale ei stihii domnesc şi aici.

Strada e asfaltată, cum mai liniştită nu se poate, pe margini sunt case „boiereşti”, curţi, grădini şi flori, întocmai ca la mahalaua de unde veneam. În faţa casei noastre — o casă pe colţ, din cărămizi aparente şi arse: verzi, roşii, albastre, albe — locuieşte familia Boerescu. D-na Eliza Boerescu e născută Florescu, e fiica generalului Ion Emanuel, fost prim ministru şi proprietar al unui mic castel în Calea Victoriei. În amintirea reşedinţei părinteşti, are şi casa din Armenească un rum, mai micuţ. Îşi are domiciliul acolo şi sora doamnei Boerescu, domnişoara Florescu, o „fată bătrână”, sprintenă şi umblăreaţă, mereu în căutare de suferinţe pe care să le aline. Colonelul Florescu, al treilea frate, capra râioasă a familiei — decăzut, ajuns casier pe la Hipodrom — nu e primit de surorile lui.

Alături de noi e casa lui Mihai Şeteanu, consilier la Curtea de Conturi; băieţii lui sunt unul cu un an mai mare, celălalt cu un an mai mic decât mine.

Noii vecini ne primesc amabil. Pe atunci vecinii erau ca rudele şi nici cel mai ticălos dintre oameni nu ar fi angajat slujnica plecată de la un prieten ori de la un vecin. În casa de vizavi muzica e la mare preţ şi mama, bună pianistă, e chemată des. Pianul îi deschide şi uşile altor case, astfel încât ajungem să cunoaştem o mulţime de lume din societatea boierească.

La familia Şeteanu sunt poftit săptămânal şi la toate sărbătorile. Holul casei este imens şi cu înălţimea cuprinde două etaje. De Crăciun, fără greş, pom — cum nu mai văzusem şi nu mai aveam să văd. Unchiul răposatei doamne Şeteanu, generalul Zossima — cu o barbă albă de patriarh, în evantai, una din cele mai vestite bărbi ale Capitalei — e Moş Crăciun.

Frumoasa şi încăpătoarea vilă, cu scară interioară, e împodobită cu fast şi e plină de musafiri. Cadouri nenumărate, bunătăţi, lumini. Totul nu-i decât veselie, căldură şi bună voie. Barba lui Moş Crăciun pare anume coborâtă din cer şi sfinţeşte locul. Afară, strada e tăcută. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător şi de blând. Dimineaţa, de Crăciun şi de Paşti, doamnele Boerescu şi Florescu mă răsfaţă cu o cutie de bomboane cât toate zilele…

Greu îmi va veni să cred, după mulţi ani, că toţi oamenii aceia au fost nişte bestii. Cât i-am cunoscut, superficial desigur, dar îndeajuns pentru a nu comite greşeli fundamentale, mi-au rămas mai degrabă în minte ca oameni de multă fineţe, plini de bonomie şi simplicitate, pe care gândul de-a fi nedreptăţit ori insultat pe cineva nu le-ar fi dat pace, asemănători eroilor lui Gârleanu, Brătescu-Voineşti şi ai Vieţii la ţară.

BUGHI MAMBO RAG

— Oi fi d-ta, domnule, prinţ şi coborâtor direct din nu ştiu câţi domnitori, dar te-ai pişat şi nu te-ai spălat pe mâini…

— Eu!?

— Da, d-ta, ce te faci că nu ştii, ai umblat cu mâna la daraveră şi pe urmă ai atins căniţa din care bem noi, care nu coborâm din voievozi…

— Dar nici nu…

— Ba da! De trei zile te urmăresc, domnule prinţ, şi ieri tot aşa ai folosit tineta şi nu te-ai spălat, vrei să ne infectezi pe toţi…

— Dacă mă spălam puneam toată mâna pe căniţă…

— Da, dar te spălai…

— Da nu vezi că nici nu e apă…

— Las’ că ştim noi. Ce, ieri n-a fost apă? Şi tot nu te-ai spălat. Ce-ţi zici, pe ăştia lasă să-i ia dracu’ de mitocani…

— Îmi atribui gânduri…

— Nu ţi-ar fi ruşine!

— Ruşine, dacă-i vorba aşa, să-ţi fie dumitale că-mi faci proces de intenţii şi-mi aduci acuzaţii gratuite…

— Ba să-ţi fie ţie, cât eşti tu de prinţ, porcule şi măgarule…

— Dobi…

— Bine ţi-au făcut că te-au băgat aici, aşa meriţi…

— …toc împuţit ce eşti!. .

Tăcere, tăcere, domnilor, TĂCERE. Vine cârâitul!

Gherla, martie 1962 (2)

— Până la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi desigur nu. Bacon, acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certându-i că nu-l pot gândi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, „se rătăcesc necitind Scriptura şi necunoscând puterea lui Dumnezeu.”

Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al ştiinţelor dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. Biologia admite în cele din urmă că analizatorii (cum ar fi ai văzului) intră în acţiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod) şi că transmit numai selectiv — există neuroni specializaţi numai pentru viziunea liniilor drepte, spre pildă -, realitatea fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente.

Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia atomului? Numai după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat şi el, ca inconştientul, după program. Invarianţa speciilor? Tot dovada unor limite prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare.

Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atâtea recunoaşteri ale unor modele. Să fie toate spontane şi întâmplătoare? Aida de! Cibernetica este suprema dovadă raţional ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenţa Creatorului.

Ceea ce, desigur, nu cuprinde şi necesitatea unui Mântuitor şi a întrupării sale. Acestea rămân mai departe sub semnul libertăţii, sunt actul nostru cel mai de preţ, mai specific diferenţiator şi mai anti-entropic: actul de credinţă, la fel de anti-destin ca şi Arta pentru un Malraux, ca şi anti-istoria pentru un Mircea Eliade.

Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă, pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare. Puţin probabil în limbaj probabilistic e tot una cu zero.

(Dar calculul cu milioanele de maimuţe care bat la maşină vreme de milioane de ani? Nu vor bate până la urmă şi Hamlet?)

Posibilitatea e pur teoretică, iar exemplul — scolastic — are tot atâţia sorţi de realizare ca şi tragicul sfârşit care-l aşteaptă pe măgarul profesorului Buridan. Şi chiar dacă l-ar bate, nu va fi niciodată scos din flux şi nici nu va fi trecut în acumulator ori stocat ori copiat: Va fi tot o virtualitate.

Că pilda cu maimuţele dactilografe⁴³ e neconcludentă şi constituie o alegorie pseudo-ştiinţifică rezultă şi din aceea că întreg raţionamentul implicat suferă de un viciu elementar: o confuzie în privinţa verbului a bate. Maimuţele nu bat la maşina de scris în sensul operaţional, care singur ar da naştere unor serii combinatorii asupra cărora să se poată face calcule probabilistice, ci lovesc într-însa, asemenea copiilor care se aşează la pian şi se prefac a cânta. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să bată clapele izolat, exemplul din nou n-ar fi bun, pentru că în acest caz nu mai avem de a face cu serii de întâmplări, ci de acte conştiente.)

— Dumnezeu, precizează iezuitul Hausherr, nu este infinit, ci adevărat. Dumnezeu nu este Infinitul, ci Adevărul. El a creat infinitul, dar e o Persoană. (După cum şi pe om-persoană l-a creat prin suflu, prin cea mai directă şi personală relaţie. O Idee sau o Forţă având de rezolvat aceeaşi problemă, ar fi găsit alt mijloc, dar e sigur că nu pe cel indicat la Fac. 2, 7: a suflat în faţa lui suflare de viaţă.)

Afirmaţia lui Hausherr şi textul biblic ne scot din „silogismele amărăciunii”, deznădejde şi „coşmarul dialecticii.”

— Dacă-mi îngădui să vorbesc de o barbă albă, de animale, dulceţuri şi flori în cerul al nouălea nu o fac, desigur, dintr-un antropomorfism atât de extrem încât nu poate fi măcar bănuit, ci fiindcă mă gândesc la stări duhovniceşti a căror echivalenţă metaforică e cel mai bine redată prin căţeluşi, pisicuţe etc.

— Aşa să fie? Nu cumva sunt nu numai stări, ci şi transfigurata lor materialitate?

Poate că nu stăruim îndeajuns asupra faptului că Ierusalimul ceresc nu va fi altă lume, ci tot aceasta, dezvrăjită, cu alte sensuri şi valori, la alte niveluri de curăţie şi intensitate, dar nu ruptă de imagistica proprie făpturilor create după chipul şi asemănarea divinităţii.

— Bătrânul Haydn e întrebat pentru ce muzica lui religioasă este veselă în loc de a fi ceremonioasă şi solemnă.

Răspuns: pentru că ori de câte ori mă gândesc la Dumnezeu mă cuprinde veselia.

Gherla, martie 1962 (1)

Dupa-amiază rece, din care se desprinde totuşi o depărtată făgăduinţă de primăvară. Prin interstiţiile scândurilor ghicim că vremea e a moină. Mă cuprinde nostalgia şi toropeala. Mi-ar plăcea să mă pot cocoloşi ca un copil, ca o mâţă pe cuptor. Mă vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a fabricii din Pantelimon, strada Armenească şi de necrezuta ei linişte, pomul de Crăciun din casa Şeteanu, zâmbetul doamnei Boerescu în rochie de catifea violet, pădurea dintre râul Târgului şi râul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale d-rei Florescu, imprecaţiile anticatolice ale d-nei de Branszky, strigătele neguţătorilor ambulanţi străbătând, numeroase şi felurite, cupolele de pace şi tăcere care se înălţau deasupra uliţelor şi străzilor… Şi Anetta care mi se uită drept în ochi, şi Manole vituperând la Duque împotriva liberalilor şi pentru junimişti…

Îl rog pe doctorul Serafim Pâslaru să-mi recite o poezie de-a sa, apoi, vrăjit parcă şi mai mult de nostalgie, mă ghemuiesc — pe cât ne este permis — sub fereastra acoperită de scânduri a celulei — prin interstiţii se zăreşte o fâşie vagă de deal — şi, ca un copil care-şi îngână sieşi poveşti de mult ştiute, îmi repet şi-mi sistematizez teoria celor nouă ceruri pe care o tot frământ şi care mă tot mângâie de oarecare timp.

În primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus şi până la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează, Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii aspre. Începând din cerul al şaptelea se dezvăluie — celor ce le este dat — neaşteptate secrete finale. Numai că, spre deosebire de ce cred iniţiaţii guenonişti, teosofi, antroposofi, spiritualişti ori oamenii pozitivi cu idei largi, ori ateiştii de nuanţă agnostică, divinitatea din cerul al nouălea nu este o „forţă” sau o „energie”, cât mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blând şi bun. Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi din Bibliotheque Rose.

Aici stă Hristos, Mângâietorul şi Odihnitorul, care ne-a făgăduit că ne va tămădui de rele, scârbe, păcate şi dureri, la care se gândesc eroii lui Cehov din Unchiul Vania. (Ne vom odihni, unchiule Vania…) Dumnezeul cel mai de sus, final, din taina tainelor şi sfânta sfântelor nu este câtuşi de puţin cel abstract, nu e Creatorul rece, nu e Brahma necuprins şi neschimbabil, nu e cugetătoarea zeitate a gnosei, depărând eonii.

Şi-n acest al nouălea cer, nelocuit de Brahma, desigur că nu mai domneşte seriozitatea pământeană; nici urmă de această aşa-zisă seriozitate a pedanţilor, conştiincioşilor, fariseilor şi contabililor. Serioşi în lume ni se cere a fi în înţelesul de virtuoşi, cinstiţi, atenţi la durerile altora; dar nu mohorâţi şi nu executori nemiloşi ai regulamentelor trecătoarelor împărăţii şi efemerelor prefecturi de poliţie. Călugării sunt voioşi — de ochii lumii se abţin s-o arate în public, dar purtarea lor arcană e alta -, acri sunt dracii şi funcţionarii -, iar în cer, pun rămăşag, nu mai există decât zburdălnicie. Cum de-ar putea fi altfel, de vreme ce Mântuitorul ne spune limpede că acolo nu pătrunzi dacă nu eşti ca pruncii. Oare „serioşi” sunt pruncii ori de o neastâmpărată veselie?

— Pe Creator e mai toată lumea gata să-l admită, până şi ateii mai împaciuitorişti, iar agnosticii in corpore. Şi francmasonii recunosc un Arhitect, o Fiinţă Supremă. Ca şi Robespierre. Toţi simpatizanţii, sub o formă ori alta, ai teosofiei şi hinduismului (şi sunt numeroşi în lume) nu se împotrivesc ideii unui spirit diriguitor. Acum, până şi oamenii obişnuiţi cu limbajul ştiinţific de mare popularitate şi amatori de exprimări obiective pomenesc fără supărare de o Energie, o Forţă, un Motor.

Motor era şi la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoare — chintesenţă de viaţă — cât de neştiutori ni se par toţi, de la Stagirit la René Guénon şi la Edouard Sehure! O fi, nu zic ba, o fi aşa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, e matematica, e gnosa, doi şi cu doi fac patru, e arhitectonică, sunt linii de forţă, orbite planetare, legi, dreptate, mă rog, socoteli…

De la al treilea în sus, lucrurile se schimbă însă. Orice urmă de contabilitate dispare. Suim spre Hristos. Galaxiile şi eonii rămân, cuminţi, în urmă. Începe greul urcuşului. Vămile se înteţesc. Pentru ca să trecem de la Creator la ideea Treimii, la realitatea unei divinităţi nu numai atotputernică şi ordonatoare, ci şi mai ales bună, îngrijorată de soarta făpturilor, iubitoare de oameni până la jertfă, izbăvitoare şi consolatoare. Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte într-un Mântuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii*. Losski spune dar că nu monoteist e creştinul, ci credincios al unei religii trinitare. El, creştinul, intră în alt domeniu decât al monoteismului; moralist, drept ori sistematizat.

Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sunt mai neaşteptate. Printre constelaţii şi roiuri de galaxii, stele novae, pitice şi albe, uitând de predici mânioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare veşnice de hidrogen — reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsând în urmă judecători, constructori, socotitori, profeţi, gravi filozofi şi geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţându-se, până la staţia terminus: locul de lumină şi verdeaţă, pajiştea înflorată, mişunând de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsaţi — în sfârşit — să vină, oricât de bătrâni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stânga.

— Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii (teologia mai bine decât zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul); ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, zenul) ori un set de întrebări (taoismul); ori un act de supunere în faţa Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta. Nici o religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decât pe drumul logic al compensării (iar în brahmanism şi budism teoria, prin samsara, e împinsă până la consecinţele cele mai absolute); numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc — deci şi cel mai scandalos — act.

(În această metanoie, revoltătoare pentru ordine, raţiune şi dreptate, îşi găseşte probabil explicaţia şi ciudata repulsie pe care, singură printre celelalte confesiuni, o provoacă multora creştinismul.)

* „Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce” (Sfânta Clarisa) (Nota mit.)

Creştinul cată să respecte din toată inima budismul, brahmanismul, iudaismul, islamismul… dar să nu uite că religia lui e foarte deosebită de acestea. E o credinţă în care eu cred că cerul final nu e al matematicilor sau filosofiilor, ci al pletelor albe şi al căţeilor graşi şi al pisicuţelor cu fundă. (De vreme ce Domnul îi cheamă pe copii şi-şi aseamănă împărăţia cu ei, nu ar fi deloc de mirare să se afle într-însa ce le place lor.) Matematica e adevărată, ca şi dreptatea, ordinea, mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune. Sus de tot e altceva.

„Teologii morţii lui Dumnezeu”‘ cad în extrema cealaltă: îl contestă pe Dumnezeu Tatăl şi-l recunosc numai pe Hristos. Dar în ce fel! Numai ca simbol al omului, al aproapelui, al problemelor omeneşti — pe care se grăbesc să le confunde cu preocupările lor politice: războiul din Vietnam, drepturile civile ale negrilor, progresul ţărilor slab dezvoltate… Aţi înţeles? Dumnezeu desfiinţat, iar Hristos secularizat, politizat, criptocomunizat.

BUGHI MAMBO RAG

Sectantul B.: Dvs. aţi minţit va să zică la anchetă.

Generalul A. V.: Da.

Sectantul B.: Şi ziceţi că sunteţi creştin? Dvs. nu ştiţi că minciuna este interzisă de Dumnezeu?

Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul fără discriminare. Sunt obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui.

Sectantul B.: Ba da. Tot adevărul şi numai adevărul oricui. Minciuna ne este interzisă.

Generalul A. V. : Chiar dacă nenorocesc pe un altul?

Sectantul B. : Chiar.

Generalul A. V.: Nici ca să scap un om de persecuţii nedrepte?

Sectantul B. : Nici.

Generalul A. V.: Atunci prefer să iau asupră-mi un păcat şi să-l ispăşesc eu.

Sectantul B.: Asta-i de la diavol.

Generalul A. V.: Să-ţi spun o istorioară. Prietenul meu, inginerul Al. Ştef, avea o femeie de serviciu care era milenistă sau credincioasă sau nu ştiu exact ce, dar în tot cazul şi pentru nimic în lume n-ar fi spus o minciună. O femeie extrem de cinstită. Când d-na Ştef. era acasă şi suna la poarta cineva şi ea nu voia să primească (o chinuiau migrenele), ruga slujnica să spună că-i plecată. (Uitai să-ţi spui că locuinţa lor era în mijlocul unei grădini mari.) Credincioasa refuza categoric. Se năşteau situaţii neplăcute şi discuţii. Femeia, că nu minte. D-na Ştef. nu voia să o concedieze, deoarece era onestă şi vrednică. În cele din urmă au căzut la o învoială: femeia de serviciu mergea la poartă după ce stăpâna ei ieşea din casă şi se ducea în grădina din spate. Atunci slujnica era de acord să spună: „doamna nu e în casă.” Nedoritul oaspe nefiind atent la prepoziţie înţelegea acasă, ori credea că femeia de serviciu nu-i tare la gramatică — şi comedia lua sfârşit. Ei, ia spune, plăcutu-ţi-a?

Toamna 1964 (2)

— Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul.

Ispita de a te lăsa osândit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atâta dragoste pentru Hristos încât să tânjeşti a săvârşi jertfa care constă în a te lipsi de El, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini într-una din nuvelele Iui.

Târcoale le-a dat ea şi janseniştilor, care zice-se că le recomandau monahilor de la Port-Royal să nu se împărtăşească vreme îndelungată, pentru a suferi subtil şi aprig stând departe de Hristos.

La moartea lui N. lorga, Ct. N. a vrut să trimită din Germania următoarea telegramă lui Horia Sima: „Am cerut să fiu înscris în legiune în ziua asasinării lui Codreanu, cer să plec din legiune în ziua omorârii lui Nicolae Iorga”.

Dar n-a făcut-o, din smerenie.

Dar ispita falsei smerenii — a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime — este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundându-se în rău.

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.

Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton, care a definit nebunia drept forma supremă a logicei.

Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos — Hristos ne cere să ne jertfim pentru El — care jertfă poate fi mai mare decât a renunţa în veci la El? — să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cât se poate de logic. Atâta doar că nu este decât logic, prin urmare dement.

Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atât de vastă ca polimerii de bază.) În dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută — nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor), ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.

Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o boală primejdioasă, ba chiar funestă.

Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea. Ni se cere, adică, dragostea concretă, care e tot una cu a dori prezenta mirelui, voinţa de a fi alături de El. Partea Mariei, partea cea bună. Noi nici nu trebuie să urmărim a fi undeva anume — rai, Tabor, Golgotă, Cana — ci numai să fim alături de Hristos care este, El, adevărul, calea şi viaţa.

Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apoc. 3, 20 unde Mântuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile Lui că va veni la el şi va cina cu el. Hristos vrea să fie împreună cu noi, ne cere răstignirea trupului ca să putem ajunge a fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepărta iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice.

În tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simplă.

— Nevoinţa — rusească îndeobşte şi cunoscută ca a iuradivâilor — reprezintă o formă foarte specială de sfinţenie. Este a celor(a) care se prefac a fi proşti (proaste), imbecili(e), nebuni(e), aiuriţi(ite) spre a stârni dispreţul şi a provoca jignirile. Cazul călugăriţei Isidora, Isidora nebuna, folosită de colegele ei numai pentru muncile josnice şi privită ca o descreierată până în ziua când e dată-n vileag de un mare pustnic, spre ruşinarea celorlalte.

Mortificarea subtilă; este adevărat că e cumplită şi deci foarte meritorie, dar e pe tot atât de primejdioasă şi de echivocă:

a) mai întâi că implică punerea celorlalţi în stare de păcat (îi provoci să fie nedrepţi, reuşita planului tău presupune lipsa lor de compătimire, scontează pe răutatea lor);

b) apoi este pricina de poticnire pentru o mulţime de nevinovaţi care vor confunda credinţa cu ţicneala;

c) în sfârşit pune nobila înţelepciune sub obrocul smintelii, compromiţând-o.

Totul se petrece în regiuni extrem de labile, pe nişte nisipuri mişcătoare; se dansează pe vulcan, pe muchie de cuţit, de unde căderile se pot produce oricând.

Fără a mai vorbi de încă o primejdie: aceea ca prefăcutul(a) imbecil(ă) şi aiurit(ă) să nu care cumva să ajungă a-şi transforma cu timpul rolul în realitate şi a deveni cu adevărat ceea ce pretinde a fi. Consideraţia aceasta e poate cea mai gravă şi scoate în evidenţă constatarea că o viaţă creştină nu se poate întemeia pe o pretenţie, o mască, o inducere în eroare, o păcăleală. Altfel spus, o făţărnicie.

— Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit îndeosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.

— De vreme ce Hristos este cel care a înviat — iar de n-a înviat Hristos la ce bun suntem creştini? — nu putem năzui spre iad, sălaş al morţii.

Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrân, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să dau declaraţii, să mă reeduc etc. — ca atâţia alţii, ca atâţia oameni de treabă şi de valoare — a fost numai din orgoliu. Şi poate că le-aş fi dat dreptate dacă nu eram bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii.

Şi nu cumva este această smerenie — care e tot una cu intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se depăşească — nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: în materie de umilinţă creştină, desfid orice concurenţă?

Toamna 1964 (1)

Pe Nichifor Crainic — deţinutul care, la Aiud, pentru o gamelă de arpacaş sau o ţigară spunea că nu există Dumnezeu — îl osândesc toţi la ieşirea din închisori, după graţiere.

Rămâne de văzut ce-ar face protestatarii după patrusprezece ani de regim celular.

Dar la Glasul Patriei se înghesuie toţi să scrie, acum, în stare de libertate !

Scârbă. Nonsens.

Sunt oare şi eu printre ultimii douăzeci şi nouă de legionari?

În Setea şi foamea (actul III), Eugen Ionescu a rezolvat definitiv problema: după două săptămâni de înfometare şi de trecere a vaporilor de ciorbă pe la nas, ateul recită în genunchi Tatăl Nostru, iar credinciosul se leapădă de Cel Atotputernic proslăvind pe Darwin.

Şi nu ne duce pe noi în ispită. Darul suferinţii nu-l are oricine, cu tortura e ca şi cu şperţul: totul e să nu încetezi a stărui, mărind oferta, până ajungi la preţul respectiv.

Topaze: e incoruptibil, cere o sută de mii de franci ! Orwell : există pentru fiecare câte o tortură irezistibilă.

— Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu păcatele şi greşelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a ecuaţiei, semnul valorilor se inversează.)

De aceea este atât de greu de făptuit binele, pentru că întâlneşti la tot pasul îndârjitele împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean.

Nietzsche: „Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre.”

Deîndată ce ia hotărârea de a face binele, omul îşi asumă o răspundere imensă şi-şi bagă de bună voie capul în laţ. Ce-i drept, binele fiind de esenţă divină, voitorii de bine dau dovadă — e un punct asupra căruia trebuie să dăm dreptate diavolului — de mare cutezanţă şi chiar de trufie. Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat.

Proverbele constată cinic situaţia: „Dai, n-ai”‘, „Dai cu baniţa, scoţi cu lingura”, „Dai cu mâna şi alergi cu picioarele”, „Dai un deget şi-ţi ia toată mâna”, „Pe cine primeşti la masă, te scoate din casă”, iar Apostolul, de fapt, nu gândeşte altfel când scrie (Rom. 7, 15, 18, 19) că nu face binele pe care-l voieşte, ci răul pe care nu-l voieşte.

Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. Răul: lapte pentru copii; binele: carne pentru adulţi. G. Duhamel creând pe bietul amploaiat Salavin, pornit dintr-odată pe sfinţenie şi sfârşind înfrânt, a înţeles cum stau lucrurile. Sfinţenia şi bunătatea nu-s la îndemâna oricui. Una-i să baţi mingea pe maidan, alta să faci scrimă. Se cere o pregătire, un antrenament aspru. Pentru această cauză se mortifică (şi se întăresc) monahii în fel şi chip înainte de a îndrăzni s-o apuce pe calea faptelor bune.

Păcat de yoghini că urmăresc depărtarea de lume, dincolo de bine şi de rău, iar nu facerea binelui şi trăirea dragostei, pentru că de pregătit ar fi bine pregătiţi.

Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulţi anticreştin şi scandalos, reprezintă şi el o perfectă intuire a pericolului de a căuta sfinţenia de unul singur şi pe cale idioritmică. Viridiana este o justificare a bisericii şi a mânăstirii şi o demonstraţie a puţinei noastre priceperi în a ne însuşi şi aplica învăţăturile lui Hristos.

BUGHI MAMBO RAG

… În gară la Teiuş de cine dau? De Dragomireanu, mergea spre biroul şefului de gară. Conu Alecu rămăsese în vagonul ministerial. Voia să mănânce o omletă şi-l ruga pe şeful gării să dea dispoziţii la restaurant să i-o prepare şi să i-o servească în vagon. Mă reped la conu Alecu. Era în drum spre Gherla, la Hossu, să-l roage să stea el de vorbă cu Maniu să vină în octombrie la încoronare la Alba-Iulia. Maniu refuza. Conu Alecu era binecunoscut în Ardeal încă dinainte de război, din vremea când venea sub numele de Ion Brad să aducă ajutoare pentru şcolile româneşti. Îşi punea mare nădejde în Hossu, episcop tânăr şi suflet mare. Am mâncat şi eu din omletă… Aş, ţi-ai găsit, n-a venit… N-a venit, şi ziarele din Budapesta au putut scrie Erdely non coronat… Dumnezeu să-l ierte, că a murit ca un erou şi un martir…

Văratec, 1970

Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, recomandată stăruitor de Pillat.

Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pământ, în Uniune, luând chip de motan negru care duce cu el un Primus.

Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul?

(Zât! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!)

Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii, şi e dovada genialităţii autorului.

Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi — lepădându-şi mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă — se dă pe brazda şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi, a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de construire a comunismului — triumf al bunei stări.

Când dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică acoperişurile, ce se vede? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe câte un Primus masa de seară.

Ăsta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în Occident, oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocktailuri molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii.

Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar la gândul miliardului aceluia şi jumătate, cine stă să se gândească, îl apucă nebunia.

Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel? Când l-om face noi va fi altceva.

Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social, marxist nu mai puţin decât leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit).

Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor.

Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător.

Văratec, 1971

În postul Sântei Marii mă spovedesc părintelui Calinic.

Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare — mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!?

Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu — zice — am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!

Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox.