Archive for May, 2010

Februarie 1971 (2)

— Domnul mereu — reiese de pretutindeni — binecuvântează, rodeşte şi multiplică: pâinea, vinul, peştii. El nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei şi tundrei, al sterilităţii, uscatului şi pârjolirii, ci al bogăţiei, belşugului, plinătăţii, hranei şi veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl aşteaptă bucuria şi banchetul. Nu numai la Socrate şi Platon. (Acela e preînchipuire; pe cât se poate.)

Fericitul Augustin: Marta se îngrijorează şi se străduieşte, iar Maria benchetuieşte.

Printre motivele pentru care Domnul se referă aşa des la ospeţe şi îmbie cu mese încărcate (viţelul e mult…) desprind:

a) Pe cel invocat de teologii pricepuţi; teologii pricepuţi nu pun mare preţ pe argumentul invocat de colegii lor mai puţin pricepuţi; Dumnezeu a creat pe om ca să fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totul altfel şi-n chip vrednic de măreţia divinităţii scopul avut în vedere: a se da şi omului putinţa de a participa la uriaşa, euforica bucurie de a trăi (viaţa însăşi, ca atare, spune Catehismul episcopilor catolici olandezi, este o minune care-ţi taie răsuflarea). Etienne Gilson exprimă lămurit raţiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni. Numai ca să-L preamărim? Ar însemna că-L cunoaştem foarte puţin. „Ceea ce Dumnezeu făureşte nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci fiinţe care se bucură de ea cum se bucură şi el şi care, participând la fiinţa sa, participă totodată la beatitudinea lui. Aşadar nu pentru el, ci pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobândi, căci o are, nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi.”

(Nu degeaba tot stărui, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentleman, un boier.)

b) Pe cel la care-mi place a reflecta îndelung: fiindcă numai la ospăţ se bucură omul de bucuria altuia, ba şi are nevoie de această bucurie: ospăţul e cu atât mai frumos şi mai izbutit cu cât toţi cei de faţă sunt mai veseli. Ospăţul este poate — în chip paradoxal — singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită. Şi unde nu există concurenţă, numenis clausus; the more the merrier41: creşterea numărului comesenilor departe de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia şi a tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează condiţia paradisiacă: ea presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăşi.

Advertisements

BUGHI MAMBO RAG

… de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten;… de la vivre e je vecus, tu vecus, il vecut…, de la voir e je vis, tu vis, il vit… spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, sois, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan… nous vecumes, vous vecutes,… declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ… de tipul erkiindigen, erkiindigte, erkundigt… prepoziţia urmează verbului şi-i, poate schimba sensul, creându-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up…

Februarie 1971 (1)

Eu am venit ca oile mele să aibă viaţă şi să aibă belşug.

Ioan. 10, 10

Predica de alaltăieri a părintelui G.T. şi scrisoarea din Ottawa a lui Toma Pavel coincid aproape; ca dată, ca subiect.

În amândouă e vorba de tema ospăţului în toată învăţătura lui Hristos.

Orice prilej îi cade la îndemână Domnului pentru ospeţe şi veselire. Se dau mese după o vindecare trupească (Mat. 8, 15; Marcu 1, 31; Luca 4, 39 si 8, 55); după dobândirea unui nou adept sau cucerirea unui suflet (Mat. 9, 10; Marcu 2, 15; Luca 5, 29); în cazul fiului risipitor sau al vameşului Zaheu, marea căinţă este aceea care îndreptăţeşte splendoarea serbării. Domnul binecuvântează şi înmulţeşte vinul la nunta din Cana; Maria miruieşte şi ea în timpul unei mese; la Betania a fost masă mare de vreme ce Marta era atât de îngrijorată şi covârşită de treburi.

Nu numai că nu refuză invitaţiile păcătoşilor, dar nici pe ale fariseilor nu le respinge Domnul. Cerul e adesea asemuit cu un ospăţ (Mat. 22, 2; Luca 14, 16; 22, 30); şi ce i se făgăduieşte insului care-şi deschide inima lui Hristos? Cel care până atunci stătea şi bătea la uşă, acum afirmă: voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. (Ap. 3, 20).

Această neistovită bună dispoziţie şi vrere a Domnului de a sărbători bucuriile prin ospeţe apare proiectată pe tot cursul anilor de predicare; textele: „A venit Ioan nici mâncând nici bând şi spun: are demon. A venit Fiul Omului mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al fariseilor” (Mat. 11, 18-l9) şi .,Căci a venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, şi ziceţi: are demon. A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată om mâncăcios şi băutor de vin”… (Luca 7, 34) sunt clare.

Pavel, urmând pilda învăţătorului său (Fapte 6, 34) după o biruinţă a binelui (botezul temnicerului din Filipi), a pus şi el masa şi s-a veselit cu toată casa.

— A. Schmemann îşi însuşeşte formula materialistă a lui Feuerbach: „Omul este ceea ce mănâncă” şi zice că e o formulă strict biblică şi creştină.

Cine nu mănâncă trupul Meu şi nu bea sângele Meu…

Tot Schmemann (care-i ortodox): lumea pentru creştin e un ospăţ, imaginea ospăţului apare de-a lungul întregii Scripturi şi este şi finalul, încoronarea ei: „ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea”.

Iulie, 1952

Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai în Bihor, împlinind unsprezece luni într-o aceeaşi întreprindere (aproape de necrezut), eu mă aleg cu un concediu de douăsprezece zile lucrătoare. Merg să le petrec la Timişul de Sus, unde maicile augustiniene mai au şi acum o pensiune (Manole: i-a apucat pe toţi ovreii mare dragoste de mânăstiri şi de catolicism).

Clădirea dinspre şosea a instituţiei lor fiind ticsită, sunt cazat într-o anexă lângă bisericuţă, unde locuieşte permanent văduva ministrului C, care a jucat un rol însemnat în crearea localităţii Timiş.Deîndată după sosire, cer voie să-i prezint respectele mele Doamnei C; mă primeşte cu bucurie şi-şi aduce bine aminte de tata.

După câteva zile mă îmbolnăvesc destul de rău; vecina mea îmi aduce pâine prăjită şi ceai. Poartă — ca şi Alexandrina Cantacuzino şi celelalte doamne de la Asociaţia naţională a femeilor ortodoxe române (uneori şi Regina Maria) — o rochie de culoare închisă, de mătase; rochia îi vine până la bărbie şi-n jurul gâtului stă un lanţ lung de care atârnă o cruce masivă de argint. Ori de câte ori îmi aduce pâinea prăjită şi ceaiul, doamna C. îmi face semnul crucii pe frunte.