Gherla, martie 1962 (3)

— Din Pantelimon ne-am mutat în strada Armenească, în centru. E frumos, dar atmosfera nu e alta, atâta doar că-s oameni mai numeroşi şi clădirile mai apropiate una de alta. O pace veche şi un fel de încredere în lume şi ale ei stihii domnesc şi aici.

Strada e asfaltată, cum mai liniştită nu se poate, pe margini sunt case „boiereşti”, curţi, grădini şi flori, întocmai ca la mahalaua de unde veneam. În faţa casei noastre — o casă pe colţ, din cărămizi aparente şi arse: verzi, roşii, albastre, albe — locuieşte familia Boerescu. D-na Eliza Boerescu e născută Florescu, e fiica generalului Ion Emanuel, fost prim ministru şi proprietar al unui mic castel în Calea Victoriei. În amintirea reşedinţei părinteşti, are şi casa din Armenească un rum, mai micuţ. Îşi are domiciliul acolo şi sora doamnei Boerescu, domnişoara Florescu, o „fată bătrână”, sprintenă şi umblăreaţă, mereu în căutare de suferinţe pe care să le aline. Colonelul Florescu, al treilea frate, capra râioasă a familiei — decăzut, ajuns casier pe la Hipodrom — nu e primit de surorile lui.

Alături de noi e casa lui Mihai Şeteanu, consilier la Curtea de Conturi; băieţii lui sunt unul cu un an mai mare, celălalt cu un an mai mic decât mine.

Noii vecini ne primesc amabil. Pe atunci vecinii erau ca rudele şi nici cel mai ticălos dintre oameni nu ar fi angajat slujnica plecată de la un prieten ori de la un vecin. În casa de vizavi muzica e la mare preţ şi mama, bună pianistă, e chemată des. Pianul îi deschide şi uşile altor case, astfel încât ajungem să cunoaştem o mulţime de lume din societatea boierească.

La familia Şeteanu sunt poftit săptămânal şi la toate sărbătorile. Holul casei este imens şi cu înălţimea cuprinde două etaje. De Crăciun, fără greş, pom — cum nu mai văzusem şi nu mai aveam să văd. Unchiul răposatei doamne Şeteanu, generalul Zossima — cu o barbă albă de patriarh, în evantai, una din cele mai vestite bărbi ale Capitalei — e Moş Crăciun.

Frumoasa şi încăpătoarea vilă, cu scară interioară, e împodobită cu fast şi e plină de musafiri. Cadouri nenumărate, bunătăţi, lumini. Totul nu-i decât veselie, căldură şi bună voie. Barba lui Moş Crăciun pare anume coborâtă din cer şi sfinţeşte locul. Afară, strada e tăcută. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător şi de blând. Dimineaţa, de Crăciun şi de Paşti, doamnele Boerescu şi Florescu mă răsfaţă cu o cutie de bomboane cât toate zilele…

Greu îmi va veni să cred, după mulţi ani, că toţi oamenii aceia au fost nişte bestii. Cât i-am cunoscut, superficial desigur, dar îndeajuns pentru a nu comite greşeli fundamentale, mi-au rămas mai degrabă în minte ca oameni de multă fineţe, plini de bonomie şi simplicitate, pe care gândul de-a fi nedreptăţit ori insultat pe cineva nu le-ar fi dat pace, asemănători eroilor lui Gârleanu, Brătescu-Voineşti şi ai Vieţii la ţară.