Archive for September, 2009

Malmaison, celula 12

Când se opreşte caraliul în faţa uşii, reuşesc să ridic (foarte puţin) ochelarii negri; folosesc mâna de care el nu mă ţine strâns. N-are nici o importanţă dacă ştii sau nu în care celulă eşti repartizat, dar simt că orice reţinut sau deţinut îşi face un punct de onoare din a cunoaşte acest amănunt. Caraliul mă surprinde şi mă loveşte cu asprime. E corect: formele trebuie respectate — forma e garanţia dreptului -, ne facem datoria fiecare, suntem chit.

Desigur că celula 12 e foarte aproape de Calea Plevnei pentru că se aud cât se poate de clar clopotele bisericii situate înapoia unei grădiniţe între străzile Ştefan Furtună (General Angelescu) şi Witting.

Clopotul îşi creează un spaţiu sonor al lui — un adevărat univers. Cine se află în raza undelor sale participă la starea de exaltare şi răpire mereu şi neapărat provocată de orice clopot. Poe; Clopote-şopote, Clopote-şopote / Clopote. Clopote. Clopote. Clopote. Forţa mângâietoare pătrunde şi în celula 12 unde colegul meu şi cu mine trăim ca oameni, nu ca vietăţi, numai când nevăzuta biserică vecină ne trimite biruitorul mesaj al clopotelor ei.

Primul efect al încarcerării, accentuat de clopote: simţământul vinovăţiei. Cu toate că suntem aici în baza unor acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o culpabilitate generală: faţă de noi înşine, de viaţă, de oameni.

Suntem nevinovaţi în raport cu învinuirile ce ni se aduc însă, o!, cât de vinovaţi pentru tot restul. Ducem pe umeri, pe spinări, în suflet, păcatele lumii. Şi durerile animalelor: Markel, fratele stareţului Zossima: da, din pricina păcatului nostru au ajuns să se mănânce între ele şi să fie vânate.

(În islamism tot omul e ţinut să fie, o dată în viaţă, hagiu. Dacă n-a fost, moştenitorului îi revine îndeplinirea obligaţiei. Dar nu numai moştenitorul: oricine trebuie să facă pelerinajul sfânt în numele celor ce nu l-au făcut, fiecare răspunde pentru toţi. Cam aşa şi noi.)

Octombrie-noiembrie 1962 (2)

Patima invidiei este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă. Iar virusul egalităţii ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverşunare. Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decât iubirea de sine. Cioran: mai bine toţi în iad, şi cât mai afund, decât să se bucure vreunul de ceva în plus; mai bine toţi sub osândă decât să scape careva. Setea de iad egalitar mi s-a arătat şi mie în multe celule, unde un fel de variantă a legii utilităţii finale a lui Böhm-Bawerk funcţiona fără greş: pizma stă în raport de proporţionalitate inversă cu mărimea diferenţei existente între unităţile care formează o colectivitate omenească.

La Dante şi la Jules Romains e altfel. În Paradisul, cei din raiul al treilea nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea: se bucură de bucuria acelora, participă cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor în raiul mai de jos sunt pe deplin mulţumiţi. Jules Romains în Les hommes de bonne volante: prefer să locuiesc într-o cămăruţă din mansarda unui palat decât într-un salon al aceleiaşi părăginite şi devastate clădiri.

Societatea de altă dată o alcătuiau oamenii stăpâniţi de egoism şi mânaţi de interesul propriu; fiecare se gândea la sine şi de aceea era uşor să fii fericit într-însa. Preocupat de binele său, omului nu-i păsa de binele altuia.

(Rămânea rece faţă de nenorocirea altuia? Răspuns: 1) oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămâne în faţa nenorocirii altuia; 2) dar în faţa fericirii altuia nu va rămâne rece — ci o va pizmui de moarte, întrebuinţind orice fel de mârşave mijloace împotriva ei — decât dacă este îndeajuns de preocupat de o posibilă realizare a fericirii proprii.)

Ţin ochii strâns închişi în camera 44: a! ce vor fi fost plimbările acelea prin Europa dinainte de primul război mondial — Eduard al VII-lea cu trabucul în colţul gurii, incognito pe aleele şi-n cafenelele de la Marienbad — şi a! (vorba lui Galsworthy) Bucureştii pe o zi de septembrie cu văzduh verzui opalin; şoseaua din Pantelimon, toropită într-o zi de Cuptor, de Gustar, şi-atâtea răcoroase cârciumi, de-o parte şi de alta; strada Armenească liniştită ca o patriarhală de Şt. O. Iosif, pe vreme de iarnă, sub zăpadă, şi-n sobele caselor duduie focul…

Am luat-o razna şi idilic, clişeele acestea sunt caraghioase, stereotipe… De unde însă îmi vine, stereotip de stăruitor, un proaspăt iz de sulfină, de pământ reavăn, de pâine caldă? (Mă, îmi spune Al. Pal., după ieşirea din închisoare, tu ai devenit un semănătorist, mai rău ca Romulus Seişanu, Timoleon Pisani şi ăi de la «Universul» şi de la «Concursul Tinerimii». Mi s-a spus că autorul tău preferat e Nicolae Densusianu!)

Octombrie — noiembrie 1962

Atunci mulţi se vor sminti şi

se vor vinde unii pe alţii şi se vor ­urî unii pe alţii.

Mat. 24. 10

În camera 44 de la Gherla, cameră de infirmerie, cunosc atmosfera exact opusă celei din tunelul 34 de la Reduit.

Ura clocoteşte, pâra se simte la ea acasă, pizma şi zavistia aici şi-au aşezat jilţurile, dracii dănţuiesc iar Belzebub joacă tontoroiul ca pe moşia lui taică-său, de cine să-i pese. Urzici, cucută, mătrăgună. La urma urmei, scrie Bergson, de ce n-am presupune o viaţă întemeiată nu pe combinaţii ale oxigenului, azotului, hidrogenului şi carbonului, ci pe combinaţii ale cobaltului spre pildă? Şi de ce n-ar fi lumi unde nu bioxidul de carbon, ci amoniacul asigură fotosinteza şi rodirea?

Antroposofia lui Rudolf Steiner descrie în afara universului nostru armonic un altul, sincopat.

În camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală. Neîncrederea şi bănuiala au pustiit totul, ca vipiile vântului de stepă, dogorâtor. Nu numai că oamenii nu-şi mai vorbesc după cuviinţă, nu numai că nu-şi mai vorbesc deloc, dar nici nu-şi mai adresează injurii. Norii apăsători ai electricităţii mâniei se izbesc de norii puhavi ai electricităţii oţărârii. O pâclă grea, uneori tulburată de zvâcnirile harţei spontane.

Fiecare bolnav este convins că ceilalţi sunt simpli simulanţi. Medicii deţinuţi semnalează caraliilor numeroasele cazuri de simulare suspectate. Asupra fiecărei gamele se lasă, rea, privirea iscoditoare şi invidioasă a celor dimprejur. Puţinele medicamente distribuite câte unui bolnav sunt cântărite din ochi şi cu mintea mai exact decât ar face o balanţă farmaceutică de precizie.

E faza de mlaştină de care vorbeşte Cărticica şefului de cuib.

Colonelul Marinescu, bolnav de nervi, izbucneşte de câteva ori pe zi în plâns isteric; e considerat teatralist. Ţăranul Benea, din satul lui Blaga, e paralizat şi trebuie dus pe braţe la tinetă. Cu greu găsesc pe cineva care să-mi ajute a-l purta pe „hoţul ăsta”. Păstorel, pentru că rămâne distant, e vrăjmăşit de moarte. Pe doctorul Răileanu, savant medic ftiziolog şi biolog, ce-i drept foarte dispreţuitor de felul lui, dar şi retras, vor să-l bată. Îl scapă generalul Vătămanu, care şi el trece drept mincinos sfruntat pentru că povesteşte vânătorile de bouri la care a fost prezent.

Şeful camerei e un conştiincios şi suferă de insomnii. Când mi se întâmplă să cobor noaptea spre tinetă, numai bocancii mei îl trezesc din aţipirea în care tocmai ajunsese după multă caznă a cădea. Mă porcăieşte şi-mi aruncă priviri încărcate de aşa ură încât mă fâstâcesc: desigur că de două ori îmi scapă un bocanc din mână — cu zgomot de cutremur şi de furtună — ceea ce îi dă perfectă dreptate în ochii tuturor.

Acuzaţiile de furt se ţin lanţ. Ni se dă o sticluţă de vreo cincizeci de grame de acid lactic şi sunt pus s-o împart celor care ţin de categoria „boli digestive” (cele mai multe cazuri sunt de t.b.c. intestinal), unde mă încadrez şi eu. Am luat de la vizetă sticluţa şi o pipetă, am mers de-a dreptul la cei zece bolnavi, am luat de la fiecare sticluţa personală, am aşezat toate douăsprezece sticluţe (inclusiv a mea) pe un pervaz şi cu pipeta am picat un număr egal de picături, îndreptând îndelung şi meşterind până ce am ajuns la o egalitate aproape absolută. Sticluţa goală şi pipeta au rămas la locul unde lucrasem, iar pe celelalte (zece) le-am restituit posesorilor, mie revenindu-mi a unsprezecea.

După un sfert de oră se răspândeşte zvonul că venind de la uşă am trecut pe lângă ciubărul cu apă (nu puteam trece pe altundeva), că am luat apă şi am înlocuit acidul lactic cu apă pe care de fapt am distribuit-o, acidul reţinându-l în întregime pentru mine.

Acuzaţia e fantastică — cum le place a spune personajelor lui Molière: n-am avut răgazul să fac operaţia ce mi se atribuie şi aş fi fost văzut de toţi, surprins în flagrant delict.

N-are a face. Şeful camerei şi o serie de bănuitori de profesie subscriu. Am noroc: nimeni n-a consumat picăturile. Adun din nou sticluţele, vărs conţinutul în sticluţa comună, fără a turna şi conţinutul sticluţei mele. Dau şefului de cameră să guste; ceea ce face, strâmbându-se de acreală. Picur apoi lichidul din sticluţa mea — şi sticla comună se umple.

— Deşi proba e făcută, nu conving pe nimeni.

BUGHI MAMBO RAG

… Aş de unde, e un citat din Villon… îl aveam adversar pe Istrati Miclescu şi ce să vezi… Da, blaireau, fir-ar să fie… Von Steuben, generalul baron prusian, era cât pe-aci să fie ales rege al Statelor Unite după câştigarea războiului de independenţă… A, da, e din Goethe: Warte das Auge nicht sonnenliaft so konnte es die Sonne nicht erblichen… Fără unt şi cacao n-are nici un chichirez, numai că untul… Malaezia! Kuala Lumpur. Luang Prabang e a haosului… Nu, dragul meu, scuză-mă că te contrazic, Leghorn sunt albe, cele roşii sunt Rhode, blând…

Gherla, mai 1963 (2)

Părintelui Haralambie — ca unui sfântcutez să-i împărtăşesc — e primul — cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumătate înainte, în celula douăzeci şi cinci.

O dată mi s-a arătat în vis mama — care mereu mergea la Capra, la biserică, şi care vorbea atât de curat şi de fermecător româneşte — şi, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sărut.

Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că nu îndrăznesc să-i spun altfel.

Era tare frig în celula 25. Iarna lui ’62 fusese aspră, cu troiene cât toate zilele şi urlete de crivăţ. Odobescu în Doamna Chiajna: E tristă şi urâtă iarna la ţară… Tristă şi urâtă era şi în celula numărul douăzeci şi cinci pe secţia a doua.

Coşul sobiţei s-a prăbuşit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem să-l aprindem între 15 decembrie şi 1 martie. Funinginea îmbracă totul cu un strat gros, grăsos, de negreaţă sleioasă, în continuă extensiune, adeziv. Dârdâim de frig, ne simţim copleşiţi de murdărie — şi ne e foame. Din pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil întreruptă. Nu ni se mai distribuie, o dată pe zi şi la ore neregulate, decât un boţ mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină. Ciudat, îngheţul în loc să neutralizeze mirosul excrementelor, îl exasperează. Pândim sosirea turtoiului ca animalele închise a căror hrană e la cheremul unui stăpân uituc. Boţul e sloi de gheaţă şi e din mălai doar copt, nefiert.

În atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi. Şi nu o luăm în tragic, între noi gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi oamenii — preînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti. Un mare moşier basarabean, deosebit de agreabil: Cimpoieşu, şi alţii. Lângă mine doarme un şofer — e chiar şoferul lui Cimpoieşu, trimis în judecată împreună cu patronul lui şi apoi osândit la un număr înfiorător de ani. (Ca şi Cherciu, şoferul lui Alimăneşteanu, pentru că îi aducea acestuia de-ale gurii la domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan.) S-a purtat foarte frumos la proces, a dat dovadă de credincioşie, şi-a urmat stăpânul în temniţă, aşa cum scutierii îşi urmau seniorii în cruciade, la războaie ori aventuri. Amănuntele regimului de închisoare le îndură însă cu greu. E nervos şi — ca mai toţi oamenii simpli — suferă din cauza promiscuităţii, murdăriei şi lipsurilor mai dureros decât intelectualii şi membrii claselor înstărite. Îl deranjează sforăiturile — „groaznice” — ale unui vecin. Cu sfiiciune mă roagă să facem schimb: să trec eu în locul lui, mai aproape de izvorul de sforăieli şi el în locul meu. Distanţa pe care o poate realiza astfel e lipsită de orice importanţă, dar omul îşi face iluzii şi-n asemenea cazuri, unde totul se petrece pe plan neuro-psihic, o simplă deplasare de câţiva centimetri poate contribui la procesul de liniştire. Facem schimb.

(Mi-este cu atât mai uşor cu cât am stat în celula 80 la Gherla cu un om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-l producea era atât de biruitor, de irezistibil, de cumplit, încât nici nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu, ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare — o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu. Sfârşeai prin a moţăi după câteva săptămâni de convieţuire, dar numai pe apucate — asemenea acelor căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape în întregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mânca decât după mai bine de trei ani de puşcărie.)

A doua zi, spre seară, şoferul mi se adresează cu şi mai multă sfiiciune: vrea totuşi să revină la locul lui dintâi: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim.

Şi-n ziua următoare manevra se repetă.

Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cât de jalnic se uită cu toţii împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? Îi primim cum nu se aşteptau, cu linişte şi făcând haz de necaz. Dar unde să-i culci? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spaţii — imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Câtorva nu le rămâne decât a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit — a cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala — îl poftesc să treacă în locul meu. Împreună nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă.

În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii — înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care — antigravitaţional — mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc31.

(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.)

Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surâde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpânire de sine. Şi mai ales — e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort — să le iau drept fireşti, drept ceva ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cât se poate de comun al vieţii de obşte. Un gând bun din partea mamei, aşa ca o salutare. Iar mila Domnului e bogată; când trece, se întâmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine.

Facem şi planuri de viitor, părintele — ca orice muribund autentic — fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi.

Dar nu mai trec decât puţine zile şi se produce o hemoragie puternică, îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, până la uşa celulei de unde, noi stând cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele — ridicându-l de pe jos — îl cară la infirmerie.

Am aflat mai firziu că a murit a doua zi.

— Peguy, mobilizat în august 1914: s-a dus să-şi ia rămas bun de la toţi prietenii şi să se împace cu toţi duşmanii. A colindat Parisul de la un capăt la altul. A cerut scuze tuturor cărora le greşise; n-a uitat o jupâneasă dintr-o casă amică, părându-i-se că odată îi vorbise aspru. A plecat hotărât să moară pentru cauza în care credea, başca Republica universală şi ultimul dintre războaie. Şi grăia serios: a murit în septembrie chiar, facând exces de zel, ridicându-se în picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi culcaţi la pământ. Jos, domnule locotenent, jos… N-a ascultat. Dar totodată îi ceruse soţiei sale să aibă grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului, toate numerele ziarelor şi revistelor care-l interesau.

Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neîncetat prezentă în minte simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale conştiinţei.

BUGHI MAMBO RAG

Corn are trei plurale: coarne, cornuri şi corni… Am avut norocul să găsesc la optzeci si trei mai mulţi oameni care cunoşteau bine Cămaşa lui Hristos: am auzit-o povestită pe îndelete şi mai apoi în alte camere… Pa vu ga de che zo ni… îi spune Marcellus lui Demetrios…

Gherla, mai 1963 (1)

Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toata ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, câte puţin. Monah ce se află, întâmpină sfârşitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de râs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi, cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească.

Îmi dăruieşte şi mie câtva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre — Suntem osândiţi la libertate — care nu-i lipsită de putere şi nici de adevăr, chiar teologic. Şi corectarea ei, de către Merleau-Ponty: suntem osândiţi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. Patriarhul Atenagora: De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.

Gherla 1963

Français, encore un effort, si vous voulez être republicains.

Marchizul de Sade

Nimeresc în timpul unei furii a mutărilor, cum îl apucă adesea pe Tudoran, ofiţerul politic, într-o celulă cu foşti militari, jandarmi şi câţiva legionari de curând aduşi de la Aiud.

Aflu amănunte autentice despre Ţurcanu şi reeducare.

Dacă diavolii, îngeri căzuţi, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atât de ţicnite şi de întortocheate.

Arpacaşul fierbinte înghiţit pe nerăsuflate şi numaidecât după aceea o stacană mare cu apă rece.

Căţărări cu unghiile pe ziduri.

Metanii, neîntrerupt, până la leşin.

Excremente mâncate. (Se socoteşte privilegiat cel care-i pus să şi le mănânce pe ale sale.)

Mâncare enormă urmată de patruzeci şi opt de ore petrecute într-o celulă ticsită, fără tinetă şi cu uşa, fireşte, zăvorâtă.

Preoţi siliţi să facă onanie.

Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. şi acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas.

Obligaţia de a sta numai în picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de două luni.

Trei alarme pe noapte. La darea alarmei, deţinuţii se bagă sub paturi cu faţa în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele şi acoperă duşumeaua şi pereţii cu un lichid alb care se întăreşte pe loc făcând o crustă dură. Deţinuţii ies de sub paturi şi trebuie să cureţe crusta în mai puţin de un ceas, când vine inspecţia să constate dacă totul luceşte „bec”.

Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelaru exclamă: raiul pe pământ! Vine de la Râmnicu Sărat, unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, până la urmă toate, n-a mai rămas decât pânza de sac. Pielea de şagrin, filmată altfel, în celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise.

Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul.

La un nivel mult mai astâmpărat, am putut şi eu dobândi convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacţiune şi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor crea singuri infernul. Aşa a şi fost. De pe urma oamenilor supuşi condiţiilor unei „camere de executare a pedepsei” am suferit nespus mai mult decât din pricina caraliilor de pe coridoare.

Şefii de cameră conştiincioşi, regula-mentari şi temători, camarazii maniaci ai curăţeniei (Ce faci dom’le! ai pus mâna pe gamelă după ce te-ai scărpinat la cur. Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducătorii la îndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că temniţa grea este lucru de nimic, fleac şi floare la ureche pe lângă ospiciul de nebuni.

Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre, nădăjduiam să contribui la dezvăluirea secretului acestuia şi astfel să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atenţie (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca prea exact condiţiile vieţii de puşcărie pentru a nu stârni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului său: vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îţi vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ţi schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moşieri, profesorii universitari, ofiţerii superiori, episcopii şi foştii înalţi demnitari s-au dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei decât ciobanii, lucrătorii şi plugarii, care mai toţi au fost — după cum singuri spuneau — scârboşi şi gingaşi la mâncare şi nu încetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei şi de spălare pe mâini mai stricte decât ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării unui brahman.

Bucureşti, 4 august

Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. Îl sprijină vărul care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. Îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă.

— Să plâng? zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?

Sus în cameră mă îngrozesc: canapeaua şi un fotoliu sunt desfundate, atârnă arcurile, praful alcătuieşte în tot locul un strat gros, pereţii şi tavanul sunt negri, pute a mizerie şi murdărie, a neaerisire, văd ploşniţele foindu-se în voie pretutindeni. Un fel de colţ de hală cu vechituri, părăsită, în camera de baie robinetele curg, cada e toată ruginită. Pe jos, în cameră, nişte ziare vechi, numai colb. O strachină, nespălată, două furculiţe cleioase. Îţi vine să-ţi loveşti capul de pereţi. (De unul singur, fără intervenţia anchetatorului.) Dar nu degeaba vin din temniţă; rămân calm: voi face curat.