Archive for July, 2010

Gherla 1962 (2)

— Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit.

Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştele nu mai au nici un rost, poţi face — netulburat — orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nici nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul este posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa — sunt şi ele neplăcute când trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească.

Iubitorii de raţiune şi dreptate — printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii — ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decât oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu ne fie îngăduit chiar orişice.

(Oare Troţchi şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist n-au fost — aşa, niţel — bucuroşi că există totuşi ţări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?)

Advertisements

BUGHI MAMBO RAG

Nemţii pe colonelul Sturdza l-au primit foarte corect, dar rece. Dovadă că pe atunci mai exista un simţ al onoarei militare… Iar când a venit Mackensen în teritoriul ocupat, la Bucureşti, să-l vadă pe Carp, bătrânul germanofil a ieşit în capul scării şi l-a dat afară… Ce spui, domnule? de unde ai scos-o p-asta? E absolut fals … îi spune Marcellus lui Demetrios…

Gherla 1962 (1)

Virgil B., cu ochi de veveriţă, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum scheletic, oprit în dezvoltare, căruia hepatita infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă verzuie, e puşcăriaş de la şaptesprezece ani. Când îi fac cunoştinţa are douăzeci şi cinci. Privirea, mişcările, iuţimea, neastâmpărul, gesturile de titirez, setea de cunoaştere, supărările din te miri ce sunt toate de copil. Ştie de necrezut de multe lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi tehnică pentru tineret.

Spre pildă, tabelul lui Mendeleev în întregime, pe grupe, sub-grupe şi perioade, simbol de simbol. Îl învăţ şi eu, împreună cu maiorul Ilie Şerbu; vârsta, la acesta din urmă, n-a obosit pornirea spre învăţătură; şi nici n-a curmat elanul spre bine.

Virgil e pasionat de existenţialism, despre care a mai auzit; i-l expun, iar şi iar. Îi povestesc şi piesele lui Ionescu: îl farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, între pereţii groşi ai fostului fort Jilava, sau între ai clădirii tereziene (martinuzziene, când trece la zarcă) de la Gherla, lui Virgil spiritul generaţiei şi aerul timpului (încotro sufla vântul veacului) îi dau antene speciale care-i înlesnesc priceperea şi-l ajută să ghicească pe sărite.

Tot vorbind cu el despre existenţialism şi tot privind în jur (suntem într-o cameră rea), îmi formez părerea, că — descriptiv şi expozitiv — existenţialismul are dreptate. Întocmai aşa e viaţa cum o vede existenţialismul, aşa arată lumea când lipsesc naiva credinţă în Dumnezeu şi iluziile moralei. Da, zidul, greaţa şi mâinile murdare (murdare de pe urma compromisurilor şi trădării, dar şi inevitabilului frecuş cu zilele) definesc oribilul univers din care Hristos nu mai face parte. (Apartamentul părăsit de oameni, năpădit de şoareci şi păsări de noapte.) Descrierea este cu totul neexagerată, a existenţialiştilor; numai soluţia lor e greşită. Sau mai bine zis nu cunosc soluţia: străpungerea zidului până la Iisus mângâietorul. (Mângâietorul dar şi revelatorul, liniştea dată creştinului este şi ea întemeiată pe cunoaştere, întru nimic mai puţin decât cea dobândită prin budismul indian ori zen). Şi e de mirare: unii existenţialişti au fost prin închisori: cum de n-au găsit mijlocul de a trece prin ziduri?

1968

La ieşirea din brutărie, un cerşetor bătrân, mic, discret.

Îi dau trei sau patru lei.

Îşi scoate respectuos pălăria şi-mi mulţumeşte îndrugând lung. De ce nu ştiu — amintirea tatei, asemănarea fizică (de mititel gârbovit), gestul atât de politicos, ruşinea de a fi salutat de un moşneag pentru câţiva lei, năvala în memorie a scenelor de puşcărie revelatoare ale bietei condiţii umane? -, dar izbucnesc într-un plâns cu hohote în mijlocul străzii, ca nebunul.

Februarie 1931

Ceai la Anetta, cu numeroşi invitaţi. Manole a consimţit să vină şi el, după îndelungate stăruinţe din parte-mi. Declară că nu-l interesează o adunare de ovreiaşi procomunişti ori vag de stânga. În timpul mesei (bufet rece) recunoaşte că există şi lucruri onorabile care se pot spune despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? vrea să ştie Bellu Z., niţel curios, dar mai ales răbduriu-dispreţuitor. (Se vede bine că tânărul ăsta îndrăzneţ nu e lămurit. Să-l ajutăm — lămurim.)

Bunăoară, zice Manole, faptul că luase de nevastă o nemţoaică grasă şi de familie foarte bună. Când Engels a vrut să ia în căsătorie o muncitoare, doamna Marx l-a ameninţat că nu-l va mai primi în casă. Apoi Marx avea o barbă splendidă şi era un bărbat frumos. Şi bea zdravăn, ce-i drept mai mult bere — constată Manole cu părerea de rău a omului silit să recunoască şi defectele unei personalităţi altminteri fără cusur — dar ţinea la băutură şi într-o zi o englezoaică beţivă s-a amorezat pe imperiala unui omnibuz de el şi de barba lui.

Bellu Z. fierbe. (Provocare!)

Că îi plăcea să se plimbe prin Londra cu omnibuzul, de preferinţă pe imperială, continuă Manole. Iar despre Lassale, s-a spus un lucru cât se poate de onorabil. L-a spus Bismarck: îmi este adversar politic, mi-ar face însă plăcere să-l am vecin de moşie.

Toţi stângiştii întorc plictisiţi capul şi — după un moment de pauză grea — îşi îndreaptă iarăşi atenţia spre sandvişuri, spre sticle.

Jilava, camera 13

Teoria lui Nemo şi a mea despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă, care o ascultă cu mult interes.

Doktor Faustus este o carte concepută pe trei planuri, din care două iniţiatice.

Primul plan, al lecturii naive: Serenus Zeitblom e un om cuminte şi normal, Adrian Leverkuhn e un dement. Artiştii ăştia sunt de fapt nişte demonici. Arta e primejdioasă.

Planul lecturii a doua, ori al iniţierii de gradul întâi: Serenus Zeitblom e un prostănac neinteresant, Adrian Leverkuhn este artistul în toată veracitatea lui; arta presupune o doză de nebunie, numai aşa poate fi creatoare şi justifică insipida existenţă a lumii.

Planul lecturii a treia, ori al iniţierii superioare: dreptatea e a lui Serenus Zeitblom, nu în mod searbăd, ci paradoxal, frenetic, kierkegaardian. Adrian Leverkuhn e cu adevărat nebun, idealul este un Zeitblom efervescent. Credinţa babelor e deci bună? Bine e să mergi la biserică şi să aprinzi lumânări? Desigur. Dar nebuneşte. Efect de zoom: normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior nesăbuinţei. Viaţa cumsecade considered as one of the fine arts42!

Îmi aduc aminte de teoria lui Manole despre necesitatea creării unui partid al moderaţilor violenţi (ori al conservatorilor în trenchcoat) menit să apere cu ultima vehemenţă — soreliană — echilibrul, raţiunea şi cumsecădenia.

Jilava, camera 50 (infirmeria t.b.c.)

Adventiştii din celulă, şi sunt câţiva, îl dispreţuiesc făţiş şi cu înflăcărare pe popa Petcu din Năieni, preot de ţară fără cunoştinţe teologice superioare, căruia îi vin uşor de hac citând — cu nemiluita — textele biblice pe capitole şi versete, dovadă peremptorie a unei mari familiarităţi cu Scriptura, dar şi obicei de clănţău procedurist. Se uita la el foarte de sus deoarece se încurcă dându-le replica, precum şi fiindcă părintele, răpus de plictis şi mizerie, se oploşeşte în amintirea vinurilor de Istriţa — premiate la concursuri viticole internaţionale — şi a comandărilor unui sat de gospodari cuprinşi.

Ce-i drept, spectacolul pe care-l oferă adventiştii ia adeseori o înfăţişare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal — la infirmeria t.b.c, se mai întâmplă — ei o resping, se aşează în genunchi, ridică braţele şi-şi aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii şi înfometaţi de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toţi ceilalţi. Dintr-odată se află pus în situaţie de inferioritate.

Hotărând să iau apărarea bietului om, foarte de ispravă, încep să învăţ pe de rost textele potrivnice interpretării adventiste (obiectivi şi cinstiţi tot ei mi le indică şi predau) şi ajungem, preotul şi cu mine, să-i putem combate pe propriul lor teren scriptuar. Respectării oarbe a Sâmbetei îi opunem pasajele fundamentale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Mat. 12, 8; Marcu 2, 28 şi Luca 6, 5 (Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei): Marcu 2, 27 (Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Sâmbătă), Rom,. 14, 6 (Cel ce ţine ziua o ţine pentru Domnul şi cel ce nu ţine ziua nu o ţine pentru Domnul), 7 (Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură) şi 22 (Credinţa pe care o ai s-o ai pentru tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă); I Cor. 8, 8 (Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu) şi 10, 27 (Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă duceţi, mâncaţi orice vă este pus înainte…); Colos. 2,14 (El a şters zapisul ce era asupra noastră) şi 16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare şi băutură sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau sâmbete).

Cu acest din urmă text, în special, facem minuni printre colegii care urmăresc disputele cu atenţie, bucuroşi de biruinţele ortodoxiei, dar şi admiratori ai tăriei de caracter a sectanţilor.

Când suntem scoşi la baie, sâmbăta, adventiştii nu consimt să se spele pe trup. Pe mâini, da, şi Sâmbăta: dar nu pe corp. Spectacolul care se repetă săptămânal (suntem în perioada în care direcţia penitenciarelor îngăduie aplicarea regulelor de igienă) scoate în evidenţă două încăpăţânări naive şi dovedeşte o dată mai mult că niţică dreptate este la fiecare, încleştarea adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e — dat fiind suferinţele şi ocările pe care le dezlănţuieşte — şi admirabilă. Dar şi gardienii nu sunt cu totul greşiţi cerându-le tuturor deţinuţilor să se îmbăieze. De ce oare nu li se dă adventiştilor posibilitatea să meargă la duş în altă zi? Pentru că sâmbăta e ziua de curăţenie în puşcării! Cu duşmănia mai poţi lupta, birocraţia însă nu-i de înfrânt. Părintelui Petcu, primului, şi apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noştri care stau goi sub duş, cu braţele încrucişate peste piept, zâmbind serafic, aşteptând martirajul. Sunt jalnici, caraghioşi şi profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziţie pentru a-şi batjocori necruţătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărăşenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.) Refuzăm cu toţii oferta acum adresată întregului colectiv, apoi şi ordinul care ni se dă. Până la urmă caralii nu insistă şi toată scena se termină cum zic francezii în queue de poissoin, rămâne baltă ca şi grătarele de lemn fixate sub instalaţia de robinete. De unde însă, când sunt în unanimitate, dreptslavitorilor abia dacă li se acordă răgazul să se săpuneze fulgerător şi să se clătească şi mai instantaneu, dacă sunt şi adventişti de faţă, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face râcă, prelungesc dinadins şi mult şederea la baie, dau apă caldă din belşug: dreptslăvitorii pleacă sătui de curăţenie şi îmbăiaţi cu adevărat.

Cu puţina apă pe care o primim în celulă, renunţând la orice lăut, îi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller să se spele ei pe tot corpul duminica dimineaţa.

— Traian Crăcea, tânăr ardelean, înfocat şi iscusit predicator adventist, este singurul din tagma lui care admite posibilitatea mântuirii celor ce nu fac parte din sectă. (Martorii lui Iehova sunt şi mai exclusivişti: la ei mântuiţii sunt limitaţi numeric.) Crăcea vorbeşte de Hristos cu lacrimi în ochi, adevărate, nu ca ale eroului balzacian care-şi plângea iubita inaccesibilă, pierdută dincolo de gratiile bisericii.