Archive for March, 2010

Decembrie 1970

Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară.

Rom. 5, 7

Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii.

Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit? Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată? Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi? Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor? Nu ştiu. Au fost mai buni.

N-a fost cameră în care tinerii — şi mai ales legionarii — să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea „cafeaua” de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine — odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude, la care şi lighioanele s-ar uita cu silă — singurele alimente ce le puteam oferi.

Până ce — şi au trecut mai bine de trei ani — m-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz.

Cu totul din întâmplare, Dinu P., de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu.

La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: „copiii care-şi batjocoresc părinţii”. (Rubaşov în Întuneric la amiază ori Zero şi infinit).

I-a fost din ce în ce mai rău — boala evolua repede — şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte.

Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.

Înainte de a-şi da sufletul — cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm —, Filipescu 1-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial*.

Psalmul 38, 18: „Lasa-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi.”

Jilava, la infirmerie (mai 1962) (2)

Lecca e închis de la 23 august 1944. Până deunăzi n-a ştiut dacă nevastă-sa trăieşte ori ba. În celulă a venit întâmplător cineva care o întâlnise destul de recent. Lecca nu crede, bănuieşte că dintr-un senti­ment de compătimire i se spun braşoave. Un amănunt îl convinge: acela că soţia lui scotea din poşetă bucăţele de zahăr pe care le ronţăia.

Îngrijirea lui Bentoiu îmi ocupă aproape tot timpul. Deşi multă vreme necredincios, s-a împăcat cu biserica. Îmi cere să rostesc rugăciuni şi se roagă şi el. Îl conving să înveţe versuri de Gyr. Stă îndelung de vorbă cu profesorul Tomescu.

Pe Carol al II-lea îl atacă Lecca. Pe Antonescu îl critică Bentoiu. Carol pentru mine este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut vreodată asupra Ţării Româneşti; mai rău decât hunii, avarii, gepizii, pecenegii, podghiazurile tătăreşti şi şleahticii polonezi, decât potopul, grindina, seceta, invazia lui Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expediţiile punitive turceşti, paşa din Silistra, cazacii, dragostea puterii ocrotitoare după 1774, incendiile, cutremurele, lăcustele, despăduririle, revărsările de apă, răpirile de teritorii, prăvălirile de morene, fumăritul, surpările de terenuri, ruperile de zăgazuri, filoxera, gărgăriţa, ocupaţiile austriece şi ruseşti, decât puţurile otrăvite, femeile siluite de năvălitori, copiii luaţi ca ieniceri, decât prăbuşirile de turnuri, decât bisericile pângărite, decât Muhamad, Baiazid, Suleiman şi Fuad, decât orice. Ubu roi în persoană, am venit să-i tundem de bani, să legăm măgarul de gard şi să ne uşchim. Din consideraţie pentru Bentoiu mă reţin a vorbi prea deschis. Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu, în vreme ce floarea aristocraţiei germane, generalii şi feldmareşalii acoperiţi de medalii şi decoraţii stăteau smirnă în faţa lui şi tremurau, iar el făcea spume la gură şi alerga urlând de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei.

(Lecca: Cu preţul câtorva boarfe, unor zile de lucru de opt ore şi dormit acasă, câtorva apartamente… Goring era de acord, mi-a spus-o: numai să nu ştie Hitler…)

Şi, orice ar fi fost, regele Mihai putea, trebuia să-l înlăture pe Antonescu de la putere, la nevoie să-l aresteze — deşi soluţia expedierii în străinătate cu un avion ar fi fost mai nobilă — dar nu să-l predea unui particular, lui Bodnăraş, ca să fie dus în casa acestuia, mai rău ca debitorii insolvabili în vechiul drept roman. Putea să-l ţină sub stare de arest în cuprinsul palatului, să-i ceară să se sinucidă — şi e de recunoscut că a fost vina lui Antonescu de a fi confundat onoarea lui de om cu dreptul la viaţă al naţiunii, în vreme ce Bismarck deosebea datoria sentinelei de a muri la post de obligaţia conducătorului de a-şi jertfi, la nevoie, pentru salvarea ţării, până şi onoarea — dar pentru nimic în lume să nu se fi învoit să fie dus la un particular acasă şi predat unei puteri străine. Gestul regal, adică mai bine zis al sfătuitorului tronului, nu are nici o scuză.

Când sunt scos din celulă spre a fi din nou trimis la Gherla, îmi iau rămas bun de la toţi, Bentoiu, zâmbind trist, îmi mulţumeşte. Apoi, începe să plângă. Lecca, brusc, mă sărută. Au murit, curând după aceea, amândoi.

— Abia de la profesorul Tomescu învăţ rugăciunea de seară Lumina lină, al cărei farmec inefabil mă cucereşte de prima dată.

Cum de-i pot prefera cei care o au la îndemână dintotdeauna, cum de-i pot prefera formula incantatorie indiană om mani padme hom?

Şi, dacă-i vorba aşa, cum de pot aşeza teosofia, zenul, tantrismul deasupra evangheliei?

Lumină lină a sfintei slave: mai e alt vers deopotrivă acestuia în limba română?

În 1937, când de Crăciun s-a format guvernul, Tomescu a trimis tuturor colegilor săi câte o Biblie.

(În vremea aceea, de supărare, eu mă băgasem bolnav in pat. Ningea întruna.)

Jilava, la infirmerie (mai 1962) (1)

La cour des miracles37

În primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scârbe.

În al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt. Supus de curând unei operaţii (cancer la prostată), lăsat în părăsire cu pansamente care se împut, e aţâţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţii, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi amintească şi să prezică, e şi mereu gata de harţă.

De harţă, har Domnului, are parte din belşug. Ca în mai toate infirmeriile, şi aici oamenii bombăne, sunt acri şi irascibili. (Pe secţii, unde e mult mai greu, stăpânirea de sine şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) În patul din stânga în fund, paralizat de la brâu în jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi superficial efectuată la o închisoare lipsită de spital, Radu Lecca. Îl urăşte pe Bentoiu; mai tot timpul îl atacă violent şi-l ocăreşte şi-l suduie îngrozitor. Bentoiu îi răspunde rar, şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de ţigan, de surugiu, de pieţar.

Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de caracter: nu îngăduie ajutorul nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, târându-se, buşindu-se şi agăţându-se de barele parurilor, ca un maimuţoi asupra căruia se fac cine ştie ce experienţe pavloviene, lorenziene, cu gesturi evocând acea verigă lipsă dintre primate şi antropoide presupusă de evoluţionişti.

Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, ţintuit cu desăvârşire pe saltea. Mai domolit decât ceilalţi doi, e uneori cuprins de furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt lăsate în urmă de ale lui Lecca şi Bentoiu.

Paralizatul din fund pe stânga e tăcut şi cum nu se poate mai cuminte. Nu cere nimic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toţi prin refuzul de a încerca să facă vreo mişcare şi de a respecta elementara igienă a fiinţelor omeneşti. Îşi face nevoile în pat fără de a cere un vas, bea şi mănâncă dintr-o strachină în care şi urinează — din când în când şi-o răstoarnă, plină, în creştetul capului — şi tuturor observaţiilor şi chemărilor le răspunde cu un surâs modest.

Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în acelaşi timp al lui Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte şi câteva siluete pe care nu le mai desluşesc completează camera dominată de Lecca, Bentoiu şi Leontescu. Ultimii doi compun poezii; poezii pe care le recită şi care ne mişcă adânc.

Sosirea mea în cameră stârneşte, cred, o oarecare stânjenire lui Radu Lecca şi profesorului C. Tomescu, acesta fost subsecretar de stat la Culte în ministerul Goga-Cuza, până ce, din fericire, Vlad Stolojan — care mă ştie de la Jilava — îmi face o biografie politică mai mult decât binevoitoare, aşa încât orice gheaţă se topeşte. Lecca, totuşi, mă urmăreşte cu priviri încărcate de neîncredere, neîncredere nu a lui în mine, cât mai ales în capacitatea mea de a nu-i purta pică.

Încetişor se înduplecă şi mă ascultă încântat ori de câte ori vorbesc fără menajamente despre revoluţia franceză (doamna de Branszky e lângă mine) şi citez cartea lui Ludwig Klages, Der Geist als Widersacher der Seele, precizând că dacă spiritul s-a putut înfăţişa ca potrivnic sufletului, ce-ar spune autorul văzând că în zilele noastre i se opun nu spiritul, ci josnicia, şmecheria cea mai ordinară (şi mă bucur că pot spune şi-n germană: die niedertrachtigste und gemeinste Schlauheit), rânjetul încântat de sine.

Formulez nădejdea că la ieşirea din închisoare vom găsi o Europă unificată de partidele creştin-democrate, unde ar putea renaşte vechiul suflu al cavalerismului, de data aceasta la un număr incomparabil mai mare de oameni.

Deşi felul în care Radu Lecca îi vorbeşte lui Bentoiu mă revoltă, iar nesfârşitele lui atacuri împotriva liberalilor sunt obositoare, deşi e un aventurier, luceşte în ochii lui ceva din eroii lui Karl Maria von Weber, din sentimentalismul teutonic, din nostalgia pentru pribegii în căutare de fapte excepţionale.

Dar ce departe sunt trompetele şi alămurile cavalerului von Weber de noi şi de vremea noastră şi de locul unde ne aflăm! — dar şi cât le apropie conversaţiile şi trăsnăile noastre din celula aceasta cu atâtea trăsături de temniţă medievală.

(Atunci să-ţi spun eu ca să ştii: de la a coase e cusui, de la a coace e copsei, iar de la cosi e cosii cu doi de i… Cusui? nu-s convins… N-oi fi, dar aşa e, vezi că nu ştii româneşte…)

Cu profesorul Tomescu mă înţeleg de minune, îi câştig curând încrederea şi prietenia; avea să stea alături de mine în martie 1967 în tot timpul înmormântării tatii, aveam să dovedim scepticilor şi nerozilor că împăcarea şi uitarea sunt cu putinţă. (Pe Sandu L. nu aveam să-l mai văd, scena din dubă a rămas numai o amintire a noastră a amândurora, comun esoterism). Leontescu îmi este recunoscător că vorbesc cu admiraţie şi respect de Nae Ionescu, pe care-l idolatrizează; de la Zamolxe încoace umbra cea mai prestigioasă care s-a profilat pe cerul tracic. De Bentoiu mă leagă un fel de milă psihanalitică pentru solitudinea lui de bolnav năpăstuit; în căpitanul Gy, cu mâini isteţe de infirmieră calificată, descopăr un om devotat şi priceput în a-i uşura lui Bentoiu şi durerile şi mai ales senzaţia de părăsire.

După vreo zece zile de stăruinţe şi recriminări, Bentoiu obţine în sfârşit a fi dus la cabinetul medical, unde îl însoţim, căpitanul şi cu mine. În cabinet dăm de doctoriţa cea surdă. Căutătura ochilor ei e peste măsură de plictisită şi de vrăşmaşă. Lui Bentoiu i se ordonă să se lungească pe o canapeluţă, eu — îngenuncheat — ţin un lighean, iar Gy. tubul lung prin care se va scurge permanganatul. Ligheanul e încă per­fect curat când, ferindu-mă de a sta în cale, îi ating marginea de vârful pantofului doctoriţei. Mă izbeşte cu piciorul, zvâcnit, cum ai izbi un câine, o minge, şi mă răstoarnă cu lighean cu tot. Drept sancţiune vrea să-l trimită pe bolnav înapoi nepansat. Perspectivă de două ori groaznică: am făcut un rău imens şi m-am ales cu duşmănia de veci a victimei. Inspirat, mă feresc a cere iertare. Tăcem cu toţii îndelung. Doctoriţa ne învăluie pe tustrei într-o tăcută rafală de mânie şi dispreţ. Atât e de supărată, încât gândesc că dacă i-ar veni la îndemână ne-ar nimici, ne-ar zdrobi, ne-ar fărâmiţa, cu mişcări de vier care calcă strugurii în teasc. Totuşi, după o interminabilă şovăire, îi schimbă pansamentul lui Bentoiu, şi-l schimbă cu grijă.

La înapoierea în celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E fecior de ţăran, de la Făcăieni pe Borcea şi-n versurile sale idilice avocatul orăşean se înduioşează:

O, floare de salcâm imaculată!/ Nepreţuit simbol de modestie/ Tu vii târziu în hora primăverii/ Păşind cu sfiiciune de fecioară/ Ce-ntr-un sfârşit de-april în faptul serii/ S-ar prinde-n horă pentru prima oară?

Apoi, cu sentimentul de uşurare şi euforie al pacientului primenit, ne vorbeşte pe larg de Constantin Brâncoveanu pe care l-a studiat în chip erudit. În Brâncoveanu vede exemplul cel mai frapant al politicii de duplicitate, ba şi de triplicitate pe care poporul român a trebuit s-o ducă prin veacuri. Îl apără. (Şi ce curioase amănunte: pierderea domnitorului obţinută de la turci, care ştiau prea bine de mult timp cu cine au de a face, dar închideau ochii, de ambasadorul la Constantinopol al marelui Rege Soare — cel admirat de o lume întreagă ca patron al unui veac de aur — şi de propriul lui unchi, cărturarul stolnic Constantin Cantacuzino — care acum se şi laudă că şi-a otrăvit fratele, pe Şerban, din ataşament faţă de Poartă, pentru că îi descoperise trădarea. Apoi prezenţa la Ţarigrad, în 1714, alături de martiri, a unui Văcărescu, deopotrivă de hotărât.)

Spre seară, Lecca, destins şi el, ne povesteşte de-a-fir-a-păr ultimele zile ale Antoneştilor şi celor osândiţi la moarte odată cu ei: Pantazzi, Piki Vasiliu, profesorul Alexianu. Pe mareşal, năvalnica spaimă a lui Ică, refuzul de a se împărtăşi, starea de prostraţie pe care o căuta şi obţinea prin folosirea de barbiturice, îl indispuneau grozav. Îşi făcea aspre reproşuri. La câţiva paşi de potou, Pantazzi şi Lecca au fost reţinuţi, aducându-li-se la cunoştinţă graţierea. Ion Antonescu a murit cum s-a purtat şi în viaţă: curajos.

(3)

Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mâini, porunceşte feciorului sa poarte două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin.

Aici anecdota ia de obicei sfârşit, nobilul plătindu-l pe croitor.

Dar e un sfârşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul — dacă-i nobil — face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti deîndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc, domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu?)

Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea când o întâlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici contabilii sau fariseii. În bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pavel printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului au pricinuit-o rânjetul şi încăpăţânarea iscate pe faţa şi în minţile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul.

— Dintre cărţile Vechiului Testament, cea mai opusă Noului este înfiorătoarea cronică a lui Ezdra, moment desăvârşit al exclusivismului şi rasismului.

Ce se cuvenea să facă iudeii întorşi acasă din lungă şi grea robie? Să cânte şi să se veselească? Câtuşi de puţin. După ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus („Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi”), Ezdra le vorbeşte alor săi pe tonul cel mai eugenie, mai rosenbergian ce poate fi. Pentru că israelitenii au luat ca soţii pe fiicele străinilor şi s-a amestecat sămânţa cea sfântă cu popoarele cele de alt neam, trebuie să se procedeze mai înainte de toate la despărţirea celor aleşi de necurăţia şi spurcăciunea altor popoare ticăloase spre a se curma nelegiuirea amestecului.

Nici nu le-a dat voie să intre în oraş; pe toţi nenorociţii aceia îi ţine afară în ploaie zile întregi ca să se întocmească listele de israeliteni căsătoriţi cu femei străine.

Şi se porneşte lunga şi migăloasa treabă a întocmirii listelor de către comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocraţiei. Şi după ce birocraţia rasistă — în atmosferă de inventariere şi de lagăr de concentrare — şi-a încheiat lucrările, femeile străine şi copiii lor sunt alungaţi.

Abia atunci îngăduie activiştii lui Ezdra poporului să intre în oraş, să-şi caute adăpost.

Celor ce înţeleg anevoie cuvintele Sfântului Pavel — am ieşit de sub blestemul legii şi am intrat sub milă — le-ar fi de folos să citească întâia carte a lui Ezdra. De asemeni, celor ce se întreabă de ce se numeşte învăţătura lui Hristos „buna vestire”, celor ce caută obârşiile rasismului şi celor pe care-i interesează prototipurile Birocraţiei.

BUGHI MAMBO RAG

…Nu, s-avem iertare, persoana întâia a imperfectului subjonctivului lui apercevoir e apercevassions… Mă tot omori cu subjonctivele verbale franceze, dar ia să vedem cum stai la conjugarea verbelor româneşti… A, zici că le ştii, să vedem, ia spune-mi perfectul simplu al verbelor a coase, a coace şi a cosi… Aşa… Oherth a fost profesor de liceu la Mediaş, unde râdea lumea de el, îl arăta cu degetul şi-i spunea omul din lună… Era fiul unui medic din Sighişoara şi trecea drept nebun sadea, până ce Hitler 1-a făcut profesor la Viena şi a devenit primul colaborator al lui Wernher von Braun în America… Dar cei patru idoli ai lui Bacon care sunt?… Domnule colonel, dumneavoastră vă aduceţi aminte când a fost bătălia de la Manzikert?… Stai să vedem, de la a coase e cosei… NU! NU!… capitala Hondurasului britanic e Belise, iar a statului Honduras nu-i Tegucigalpa?… Dar de la a cosi? Cum?! tot cosei? ce spui dom ‘le?… Voichiţa, a lui Radu cel Frumos, a patra nevastă a lui Ştefan cel Mare, ea a fost, Maria din Mangop a fost a treia, iar Franţuzitele nu-s de Ventura, sunt de Facca… De la Dunăre la Sena, din Carpaţi la Pirinei / ginta nobilă latină şi-adună copiii ei… Ei vezi că nu ştii… Que nous nous enlissassions, que vous vous enlissassiez… Arţar e erable… Bibilica? Bibilica e pintade… De turţ e aia din Ţara Oaşului şi are până la 65°… Pe la 1070 cred…

(2)

Hristos ca gentleman şi cavaler. La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.

Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.

Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei — virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate.

(Ce-i drept e ca un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare când, atins de cuţitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta e domnul care m-a lovit.)

(1)

— Protestanţii care-şi râd de Sf. Anton din Padova mi se par tare neînţelegători. În Sf. Anton de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute şi orbilor rătăciţi. E de bon ton să dai din umeri surâzând când auzi de un sfânt care s-a specializat în asemenea fleacuri şi-şi recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici… Chiar şi mulţi dintre credincioşii bisericii romane îl evită, preferând societatea selectă a unui Augustin, unui Toma din Aquino, unui Ieronim… Sf. Francisc din Asiza, cu toate trăsăturile sale contestatare şi hippy — umbla gol, stătea de vorbă cu păsările, trăia din cerşit — e mai bine văzut pentru că e pitoresc (păsările sunt poetice), dar ce să crezi despre un sfânt care se îngrijeşte de fiinţe atât de puţin îmbietoare şi interesante ca bătrânii care nu-şi găsesc cheile, care şi-au pierdut dinele, care uită ce au uitat?

Câtă orbire şi îngustime! Sf. Anton e deosebit de vrednic de toată admiraţia pentru că este atât de bun incât îi e milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea găseşte de cuviinţă să râdă ori măcar să le privească de sus, cu ironie şi condescendenţă. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cruntă suferinţă (mai penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui căţel iubit e o tragedie pentru cine-i singur pe lume şi slab în faţa vieţii. Există şi un snobism al compătimirii: numai faţă de eroi şi evenimente solemne. Pe când Sf. Anton îndrăzneşte a se înduioşa de mărunte dureri şi a se apleca milos asupra obidiţilor în haine negre, luaţilor peste picior şi amatorilor de pisici.

Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de misionarism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului, ci în regiunile cele mai modeste ale psihiei, la întretăierea dintre nepricepere şi resemnare. N-au şi învinşii, zăpăciţii şi ghinioniştii dreptul la mângâiere?

Pe de altă parte, unii exegeţi catolici arată că Sf. Anton nu ajută la regăsirea unor obiecte pierdute, ci la regăsirea credinţei pierdute… Desigur, însă lămurirea exegeţilor răpeşte Sf. Anton ceea ce mi se pare a fi uluitor la el: grija de cei niţel caraghioşi, care-s şi ei chemaţi de Hristos, care şi ei se perpelesc în lumea aceasta, care — după câte ştim — nu-s excluşi de la praznic.

BUGHI MAMBO RAG

…Codobatură e bergeronnette, dar al naibii să fiu dacă mai ştiu cum se zice leuştean… M-a înnebunit Fotiade cu păsările, cu zarzavaturile şi cu florile. Nu le mai ştiu. Le ştiu pe sărite. Unele da, altele nu, parcă s-au prăbuşit în goluri de beznă, le-a înghiţit neantul, s-au dezintegrat cum se găuresc ciorapii de nailon. Şi totuşi le ştiam pe toate… A, leuşteanul, ia stai… N-am scris nimic, absolut nimic contra regimului. În fiecare scrisoare i-am scris: e bine, e bine, sunt sănătos, câştig, slavă Domnului, cât îmi trebuie, suntem sănătoşi, nu ducem lipsă de nimic, e bine… Păi atunci?… El, el mi-a scris, frate-miu. Eu îi spuneam că sunt mulţumit, mulţumit, mulţumit, iar el de colo: las’ că ştiu eu, ce-mi tot împui capul cu prostii, parcă n-am şti noi… Las’ că înţeleg eu că e exact pe dos… E la Romani 13, textul e categoric, domnule Ioaniţiu, că ne convine sau ba, textul e clar, mă întreb cum de-l poate contesta un creştin… Ai un frate la Atena? Zic: da. Zice: îi scrii? Zic: da. Zice: şi te plângi de regim, defăimezi ţara? Răspund: nu, ferească Dumnezeu… Uite scrisorile… Tocmai, foarte bine, ce bine că le aveţi, daţi-mi voie să vă arăt, uite: sunt mulţumit, câştig, e bine, bine… Dar el ce spune… El, treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine… Dar el?… Lăsaţi, prea sfinte… Liveche, dragă, liveche, bine că-mi adusei aminte… El treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine… Dar el ?… ! Nu ştiu, n-am spus eu, el, frate-miu, nu eu, nu în scrisorile mele… Mă, tu-ţi baţi joc de noi, mă podoabă, mă pramatie, mă ticălosule, mă grecule, las’că ştim noi…. Ei, dacă ar fi trăit conu Alecu… Tătărăscu nu-i venea nici până la talpa piciorului, ce deosebire, o prăpastie… Când Ferdinand şi Maria l-au trimis pe Hiottu la Paris, el singurul a spus că rău fac. Şi a propus să-l trimită pe Baliff, care îi era simpatic lui Carol… Zic: el, nu eu. Zice: ce, crezi că nu ştim c-ai vrea să fii şi tu la Atena cu el, că altfel nu ţi-ar fi scris el aşa… Şi mă înşfacă… îi spune Demetrios lui Marcellus…