Archive for November, 2009

Gherla, septembrie 1963 (3)

— Treptele iertării.

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi).

Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

Când francezii spun Dieu a créé l ‘homme à son image qui le lui a bien rendit33, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atât de răi şi neiertători încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârşire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.

Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, l-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.

Gherla, septembrie 1963 (2)

— Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru — cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vârtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămâne întotdeauna platonice.

M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decât să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu, om simpatic, oricând dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvârşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată — şi nici atunci, în copilărie, când suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători — un agent al vicleanului.

Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu — dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surâdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase — reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt — iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac râcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bârlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă — căci pentru fiecare (oricât de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă — e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atât mai mult cu cât, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decât credeţi voi.

Gherla, septembrie 1963 (1)

Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească putoarea din celule se împarfumează cu toţii), „Coreeanul”‘, unul din caralii buni, intră devreme în celulă şi întreabă care vrea să iasă la corvezi în curtea fabricii.

Ca „nesincer cu ancheta”, ca purtător al etichetei „favorizare de legionari” şi ca distrofic, nu am fost scos până acum la nici o muncă.

Sunt nişte scânduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul.

Propunerea constituie un eveniment excepţional. E un prilej ce nu trebuie scăpat, ieşim o mulţime.

Bine am făcut, în curând împlinesc patru ani de celulă şi electricitate; lumina zilei şi cerului dau curţii banale şi murdare a fabricii un aspect feeric şi — din cauza unor vagonete care circulă transportând cherestea — un aspect de magazin cu jucării, de Disneyland; Zâna păpuşilor de Bayer, Ţara de dincolo de oglindă. Îţi vine să zburzi, să cânţi, să te urci pe vagoane; petrecem o zi încântătoare, mâncăm în aer liber, vorbim tare, râdem, nu lipseşte mult ca să ne credem în excursie.

Mai e şi bucuria întâlnirii altor feţe; cad în cursul dimineţii la o grămadă de scânduri cu un necunoscut de la care aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul stareţ de la Procov, fratele lui Haralambie pe care l-am cărat afară cu pătura din camera patruzeci şi patru.

Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la infirmeria închisorii şi ascultă îngândurat amănuntele pe care sunt în măsură să i le pot da. Ceva mai târziu, un alt deţinut venit să ne fie de ajutor, arată ca e de la înalta trădare. Într-o doară îl întreb dacă ştie ceva despre Gigi Tz., pe care-l bănuiesc tot la înfiorătorul Piteşti. Îi vorbesc despre Gigi, artistul, omul… Deţinutul mă ascultă zâmbind uşor. Când am terminat panegiricul: Tz. e aici, la Gherla, în aceeaşi celulă cu el; şi-a vrut să iasă la lucru fiindcă are de compus o poezie. (Gigi „scrie” mult în închisoare.)

Uluit şi emoţionat, îl rog pe tovarăşul de cameră al lui Gigi să-i spună acestuia să se ceară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înştiinţase pe drum că va fi de lucru în continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu îi e cunoscut deţinutului;l-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci.)

Petrec restul zilei şi seara într-o stare de efervescenţă.

Primul lucru pe care-l aflu în faţa unui maldăr nou de scânduri de la omul meu de ieri: azi, la prima oră, Gigi a fost scos din cameră, graţiat.

Graţiat, după patrusprezece ani din cincisprezece câţi avea de făcut.

Camera 18

Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G. — cuvintele în sine nu înseamnă nimic de nu li se împlineşte conţinutul — aduce mult cu a lui Brice Parain: cuvintele sunt numai nişte făgăduinţe.

Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te poţi chema tată: mai şi trebuie să te porţi ca modelul în care se cuprind, arhetipal, calităţile legate de acest titlu. Şi tot astfel: fiul, ostaşul, învăţătorul, slujbaşul, cărturarul… (D-aia poate că se făcea deosebire în vechime între profesor şi cărturar.)

Cuvântul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi existenţa i le asigurăm noi, behavoristic

Mai 1950

Manole, venit ca niciodată într-un suflet, îmi aduce o ştire senzaţională: Marcel Avramescu a fost hirotonit şi funcţionează la biserica Albă. Să mergem, zice Manole, să-l vedem; îi vom spune „părinte”.

Nu-l găsim pe noul preot la biserică.

— Dau însă eu de el, abia în 1953, când a fost transferat la biserica de la Schitul Maicilor, într-un cartier mai periferic şi bătrânesc, într-un decor de aşezământ religios provincial din vremuri apuse.

Încep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen á la Thomas Becket?), cu înfăţişare de sfânt pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceafă şi voce învăluită, ajunsă până la noi parcă dintr-o rafinată Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune.

Teatru? Atunci teatru atât de perfect încât nu poate fi jucat decât după un text compus de actorul însuşi. La nivelul acesta sinceritatea şi artificialul s-ar confunda, aşa cum elementele îşi pierd însuşirile specifice şi prezintă comportamente nouă în apropiere de zero absolut.