Archive Page 2

BUGHI MAMBO RAG

În gară la Teiuş de cine dau? De Dragomireanu, mergea spre biroul şefului de gară. Conu Alecu rămăsese în vagonul ministerial. Voia să mănânce o omletă şi-l ruga pe şeful gării să dea dispoziţii la restaurant să i-o prepare şi să i-o servească în vagon. Mă reped la conu Alecu. Era în drum spre Gherla, la Hossu, să-l roage să stea el de vorbă cu Maniu să vină în octombrie la încoronare la Alba-Iulia. Maniu refuza. Conu Alecu era binecunoscut în Ardeal încă dinainte de război, din vremea când venea sub numele de Ion Brad să aducă ajutoare pentru şcolile româneşti. Îşi punea mare nădejde în Hossu, episcop tânăr şi suflet mare. Am mâncat şi eu din omletă… Aş, ţi-ai găsit, n-a venit… N-a venit, şi ziarele din Budapesta au putut scrie Erdely non coronat… Dumnezeu să-l ierte, că a murit ca un erou şi un martir…

Văratec, 1970

Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, recomandată stăruitor de Pillat.

Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pământ, în Uniune, luând chip de motan negru care duce cu el un Primus.

Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul?

(Zât! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!)

Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii, şi e dovada genialităţii autorului.

Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi — lepădându-şi mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă — se dă pe brazda şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi, a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de construire a comunismului — triumf al bunei stări.

Când dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică acoperişurile, ce se vede? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe câte un Primus masa de seară.

Ăsta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în Occident, oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocktailuri molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii.

Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar la gândul miliardului aceluia şi jumătate, cine stă să se gândească, îl apucă nebunia.

Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel? Când l-om face noi va fi altceva.

Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social, marxist nu mai puţin decât leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit).

Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor.

Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător.

Văratec, 1971

În postul Sântei Marii mă spovedesc părintelui Calinic.

Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare — mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!?

Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu — zice — am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!

Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox.

1940

Teoria lui Salom Aş (în Der Krieg geht %nvilcr): evreii nu l-au primit pe Hristos drept Mesia, pentru că nu se puteau învoi ideii că Binele final şi Adevărul adevărat s-au arătat şi deci se ştiu.

Voiau sa le mai lase în viitor, grele încă de alte nădejdi, învăluite încă în nedezvăluite văluri.

Nu contestau măreţia învăţăturii noi, dar a-l recunoaşte pe Hristos însemna să admită că Descoperirea s-a făcut, că asta e.

Ei preferau să-şi păstreze mai departe visările, neconturate; poate că va fi ceva şi mai şi…

August 1970 (2)

— Dr-ul Al. G, protestează împotriva superiorităţii pe care o recunosc eu creştinismului asupra hinduismului. Dragostea, după el, nu lipseşte câtuşi de puţin din brahmanism şi budism. Cea mai mare bucurie pentru un ins nu este să ajungă el în Nirvana, ci să ajute pe alţii să parvină la stadiul final al avatarurilor. Dovadă e bodhisath’a Avaloh’ttesvara a cărui desăvârşire i-ar permite să aibă oricând acces la Nirvana; el totuşi refuză ieşirea din ciclurile reîncarnării şi, din afecţiune şi milă pentru oameni, rămâne în lume sub formă de dalai-lama.

Eu: ca să-i îndrume către ce? Tot către neantizare.

În raptul capului nu pot înţelege cum de li s-a părut dintr-o dată multor creştini europeni că religia lor de nu este chiar de tot rea, e totuşi în mare măsură inferioară celor asiatice.

Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi — şi gata. E o renunţare, repliere.

Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex — e teandrie. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp. Nu cere capul bisericii creştine şi el răstignirea trupului? Însă nu pentru obţinerea unei stări de împietrire, ci ca mijloc de total devotament.

Confucius? E o foarte savantă şi înţeleaptă politeţă (în sensul etimologic).

Yoga? Mi se pare, în fond, o gimnastică: psiho-somatică desigur, bună, utilă, dar strict funcţională, ca orice calistenie.

Zenul e o contemplaţie: care-i este sensul, oscilant?

Chemarea stoicismului rămâne vie pentru mulţi oameni superiori şi acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicul e demn, surâsul lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentiment; de tăcută (stăpânită, fără-ndoială) îmbufnare.

Creştinismul nu-i nici acru, nici temător în faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ.

Dar să nu se creadă cumva că prin creştinism ne este vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluţii, investiţia care asigură dobânda cea mai ridicată.

August 1970 (1)

Mai toţi cei ce-l ascultau pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au trecut în răstimp prin închisoare ori măcar pe la Securitate. Părintele Mihai constituie o excepţie. Alţii au murit.

Părintele Cleopa — după ce a trăit vreo patru ani în pădure (mâncând mai mult rădăcini, neavând posibilitatea să aprindă focul — fumul ar fi fost reperat -, susţinut de câţiva ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă — urma paşilor ar fi pus organele de represiune pe drumul cel bun -, vieţuind în bună vecinătate cu fiarele) — e acum la Sihăstria, ca simplu călugăr.

Dinu Pillat şi cu mine, plecând de la Văratec, ajungem la Sihăstria pe la ora prânzului. O zi măreaţă de august: lumina şi peisajul aparţin lumii nestricăcioase de după învierea de obşte. Neprihănirea, din toate părţile, te izbeşte, te ia de gât, te învinge.

La căsuţa de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem cu greu. Se vede că fostul prigonit se fereşte, ori e supravegheat, ori amândouă. Izbutim, prin intervenţia unor monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (şi partea asta ia mult timp), a fi primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru intens, care se ţinea atât de drept, e cărunt acum şi împuţinat la trup. Ne opreşte cu bucurie mai bine de trei ceasuri la el, a rămas acelaşi vorbitor fluent. Ne învaţă despre ispite şi distincţia ce trebuie făcută între ispitele din stânga şi cele din dreapta.

Ispita din stânga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pământ. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osânditoare ).

Putem cădea şi, prin aceasta, siguranţa nu încape nicăieri. Vivere pericolommente. Monahul cunoaşte lozinca nietzscheeană la fel de bine ca Mussolini. Viaţa monastică e tot atât de plină de greutăţi, hârtoape, viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel mai negru roman existenţialist. Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic existenţialiştii francezi. Ce salt se cere!

La ieşirea din mânăstire ne întâmpină iar natura: numai verde şi albastră, strălucire calmă şi distinsă. Ce mai prefăcătorie! Ispită din dreapta şi ea!

— La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt, dar cu perspective imense:

„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gât, blestemă în minte ambele femei care la rândul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfă” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei -meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso.

Ianuarie 1955

Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? — Sunt eu om să mă adresez (traducerea din franceză: suis-je homme …) unui avocat în caz de boală? îl aud surâzând la celălalt capăt al firului.

În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de tot, numai cremă şi elită. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mânăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta e pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3 ?

Părintele Cleopa, destul de tânăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectând îndelung. Codin Mironescu, Todiraşcu, Pillat, Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu, Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochi aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim., Virg. Cd. şi alţii studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da, ăştia n-ar pleca întristaţi de la Domnul.

Se stă până târziu de tot, de parcă somnul, odihna, oboseala, treburile, orariile n-ar exista. Şi nici nu se află un samovar, ca la ruşi.

Eu însă plec îngândurat; de ce ascult din afară toate lucrurile acestea îmbietoare, de ce mi-e teamă să fac pasul hotărâtor?