Toamna 1964 (1)

Pe Nichifor Crainic — deţinutul care, la Aiud, pentru o gamelă de arpacaş sau o ţigară spunea că nu există Dumnezeu — îl osândesc toţi la ieşirea din închisori, după graţiere.

Rămâne de văzut ce-ar face protestatarii după patrusprezece ani de regim celular.

Dar la Glasul Patriei se înghesuie toţi să scrie, acum, în stare de libertate !

Scârbă. Nonsens.

Sunt oare şi eu printre ultimii douăzeci şi nouă de legionari?

În Setea şi foamea (actul III), Eugen Ionescu a rezolvat definitiv problema: după două săptămâni de înfometare şi de trecere a vaporilor de ciorbă pe la nas, ateul recită în genunchi Tatăl Nostru, iar credinciosul se leapădă de Cel Atotputernic proslăvind pe Darwin.

Şi nu ne duce pe noi în ispită. Darul suferinţii nu-l are oricine, cu tortura e ca şi cu şperţul: totul e să nu încetezi a stărui, mărind oferta, până ajungi la preţul respectiv.

Topaze: e incoruptibil, cere o sută de mii de franci ! Orwell : există pentru fiecare câte o tortură irezistibilă.

Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu păcatele şi greşelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a ecuaţiei, semnul valorilor se inversează.)

De aceea este atât de greu de făptuit binele, pentru că întâlneşti la tot pasul îndârjitele împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean.

Nietzsche: „Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre.”

Deîndată ce ia hotărârea de a face binele, omul îşi asumă o răspundere imensă şi-şi bagă de bună voie capul în laţ. Ce-i drept, binele fiind de esenţă divină, voitorii de bine dau dovadă — e un punct asupra căruia trebuie să dăm dreptate diavolului — de mare cutezanţă şi chiar de trufie. Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat.

Proverbele constată cinic situaţia: „Dai, n-ai”‘, „Dai cu baniţa, scoţi cu lingura”, „Dai cu mâna şi alergi cu picioarele”, „Dai un deget şi-ţi ia toată mâna”, „Pe cine primeşti la masă, te scoate din casă”, iar Apostolul, de fapt, nu gândeşte altfel când scrie (Rom. 7, 15, 18, 19) că nu face binele pe care-l voieşte, ci răul pe care nu-l voieşte.

Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. Răul: lapte pentru copii; binele: carne pentru adulţi. G. Duhamel creând pe bietul amploaiat Salavin, pornit dintr-odată pe sfinţenie şi sfârşind înfrânt, a înţeles cum stau lucrurile. Sfinţenia şi bunătatea nu-s la îndemâna oricui. Una-i să baţi mingea pe maidan, alta să faci scrimă. Se cere o pregătire, un antrenament aspru. Pentru această cauză se mortifică (şi se întăresc) monahii în fel şi chip înainte de a îndrăzni s-o apuce pe calea faptelor bune.

Păcat de yoghini că urmăresc depărtarea de lume, dincolo de bine şi de rău, iar nu facerea binelui şi trăirea dragostei, pentru că de pregătit ar fi bine pregătiţi.

Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulţi anticreştin şi scandalos, reprezintă şi el o perfectă intuire a pericolului de a căuta sfinţenia de unul singur şi pe cale idioritmică. Viridiana este o justificare a bisericii şi a mânăstirii şi o demonstraţie a puţinei noastre priceperi în a ne însuşi şi aplica învăţăturile lui Hristos.

Advertisements

0 Responses to “Toamna 1964 (1)”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s





%d bloggers like this: