Jilava, la infirmerie (mai 1962) (1)

La cour des miracles37

În primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scârbe.

În al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt. Supus de curând unei operaţii (cancer la prostată), lăsat în părăsire cu pansamente care se împut, e aţâţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţii, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi amintească şi să prezică, e şi mereu gata de harţă.

De harţă, har Domnului, are parte din belşug. Ca în mai toate infirmeriile, şi aici oamenii bombăne, sunt acri şi irascibili. (Pe secţii, unde e mult mai greu, stăpânirea de sine şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) În patul din stânga în fund, paralizat de la brâu în jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi superficial efectuată la o închisoare lipsită de spital, Radu Lecca. Îl urăşte pe Bentoiu; mai tot timpul îl atacă violent şi-l ocăreşte şi-l suduie îngrozitor. Bentoiu îi răspunde rar, şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de ţigan, de surugiu, de pieţar.

Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de caracter: nu îngăduie ajutorul nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, târându-se, buşindu-se şi agăţându-se de barele parurilor, ca un maimuţoi asupra căruia se fac cine ştie ce experienţe pavloviene, lorenziene, cu gesturi evocând acea verigă lipsă dintre primate şi antropoide presupusă de evoluţionişti.

Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, ţintuit cu desăvârşire pe saltea. Mai domolit decât ceilalţi doi, e uneori cuprins de furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt lăsate în urmă de ale lui Lecca şi Bentoiu.

Paralizatul din fund pe stânga e tăcut şi cum nu se poate mai cuminte. Nu cere nimic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toţi prin refuzul de a încerca să facă vreo mişcare şi de a respecta elementara igienă a fiinţelor omeneşti. Îşi face nevoile în pat fără de a cere un vas, bea şi mănâncă dintr-o strachină în care şi urinează — din când în când şi-o răstoarnă, plină, în creştetul capului — şi tuturor observaţiilor şi chemărilor le răspunde cu un surâs modest.

Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în acelaşi timp al lui Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte şi câteva siluete pe care nu le mai desluşesc completează camera dominată de Lecca, Bentoiu şi Leontescu. Ultimii doi compun poezii; poezii pe care le recită şi care ne mişcă adânc.

Sosirea mea în cameră stârneşte, cred, o oarecare stânjenire lui Radu Lecca şi profesorului C. Tomescu, acesta fost subsecretar de stat la Culte în ministerul Goga-Cuza, până ce, din fericire, Vlad Stolojan — care mă ştie de la Jilava — îmi face o biografie politică mai mult decât binevoitoare, aşa încât orice gheaţă se topeşte. Lecca, totuşi, mă urmăreşte cu priviri încărcate de neîncredere, neîncredere nu a lui în mine, cât mai ales în capacitatea mea de a nu-i purta pică.

Încetişor se înduplecă şi mă ascultă încântat ori de câte ori vorbesc fără menajamente despre revoluţia franceză (doamna de Branszky e lângă mine) şi citez cartea lui Ludwig Klages, Der Geist als Widersacher der Seele, precizând că dacă spiritul s-a putut înfăţişa ca potrivnic sufletului, ce-ar spune autorul văzând că în zilele noastre i se opun nu spiritul, ci josnicia, şmecheria cea mai ordinară (şi mă bucur că pot spune şi-n germană: die niedertrachtigste und gemeinste Schlauheit), rânjetul încântat de sine.

Formulez nădejdea că la ieşirea din închisoare vom găsi o Europă unificată de partidele creştin-democrate, unde ar putea renaşte vechiul suflu al cavalerismului, de data aceasta la un număr incomparabil mai mare de oameni.

Deşi felul în care Radu Lecca îi vorbeşte lui Bentoiu mă revoltă, iar nesfârşitele lui atacuri împotriva liberalilor sunt obositoare, deşi e un aventurier, luceşte în ochii lui ceva din eroii lui Karl Maria von Weber, din sentimentalismul teutonic, din nostalgia pentru pribegii în căutare de fapte excepţionale.

Dar ce departe sunt trompetele şi alămurile cavalerului von Weber de noi şi de vremea noastră şi de locul unde ne aflăm! — dar şi cât le apropie conversaţiile şi trăsnăile noastre din celula aceasta cu atâtea trăsături de temniţă medievală.

(Atunci să-ţi spun eu ca să ştii: de la a coase e cusui, de la a coace e copsei, iar de la cosi e cosii cu doi de i… Cusui? nu-s convins… N-oi fi, dar aşa e, vezi că nu ştii româneşte…)

Cu profesorul Tomescu mă înţeleg de minune, îi câştig curând încrederea şi prietenia; avea să stea alături de mine în martie 1967 în tot timpul înmormântării tatii, aveam să dovedim scepticilor şi nerozilor că împăcarea şi uitarea sunt cu putinţă. (Pe Sandu L. nu aveam să-l mai văd, scena din dubă a rămas numai o amintire a noastră a amândurora, comun esoterism). Leontescu îmi este recunoscător că vorbesc cu admiraţie şi respect de Nae Ionescu, pe care-l idolatrizează; de la Zamolxe încoace umbra cea mai prestigioasă care s-a profilat pe cerul tracic. De Bentoiu mă leagă un fel de milă psihanalitică pentru solitudinea lui de bolnav năpăstuit; în căpitanul Gy, cu mâini isteţe de infirmieră calificată, descopăr un om devotat şi priceput în a-i uşura lui Bentoiu şi durerile şi mai ales senzaţia de părăsire.

După vreo zece zile de stăruinţe şi recriminări, Bentoiu obţine în sfârşit a fi dus la cabinetul medical, unde îl însoţim, căpitanul şi cu mine. În cabinet dăm de doctoriţa cea surdă. Căutătura ochilor ei e peste măsură de plictisită şi de vrăşmaşă. Lui Bentoiu i se ordonă să se lungească pe o canapeluţă, eu — îngenuncheat — ţin un lighean, iar Gy. tubul lung prin care se va scurge permanganatul. Ligheanul e încă per­fect curat când, ferindu-mă de a sta în cale, îi ating marginea de vârful pantofului doctoriţei. Mă izbeşte cu piciorul, zvâcnit, cum ai izbi un câine, o minge, şi mă răstoarnă cu lighean cu tot. Drept sancţiune vrea să-l trimită pe bolnav înapoi nepansat. Perspectivă de două ori groaznică: am făcut un rău imens şi m-am ales cu duşmănia de veci a victimei. Inspirat, mă feresc a cere iertare. Tăcem cu toţii îndelung. Doctoriţa ne învăluie pe tustrei într-o tăcută rafală de mânie şi dispreţ. Atât e de supărată, încât gândesc că dacă i-ar veni la îndemână ne-ar nimici, ne-ar zdrobi, ne-ar fărâmiţa, cu mişcări de vier care calcă strugurii în teasc. Totuşi, după o interminabilă şovăire, îi schimbă pansamentul lui Bentoiu, şi-l schimbă cu grijă.

La înapoierea în celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E fecior de ţăran, de la Făcăieni pe Borcea şi-n versurile sale idilice avocatul orăşean se înduioşează:

O, floare de salcâm imaculată!/ Nepreţuit simbol de modestie/ Tu vii târziu în hora primăverii/ Păşind cu sfiiciune de fecioară/ Ce-ntr-un sfârşit de-april în faptul serii/ S-ar prinde-n horă pentru prima oară?

Apoi, cu sentimentul de uşurare şi euforie al pacientului primenit, ne vorbeşte pe larg de Constantin Brâncoveanu pe care l-a studiat în chip erudit. În Brâncoveanu vede exemplul cel mai frapant al politicii de duplicitate, ba şi de triplicitate pe care poporul român a trebuit s-o ducă prin veacuri. Îl apără. (Şi ce curioase amănunte: pierderea domnitorului obţinută de la turci, care ştiau prea bine de mult timp cu cine au de a face, dar închideau ochii, de ambasadorul la Constantinopol al marelui Rege Soare — cel admirat de o lume întreagă ca patron al unui veac de aur — şi de propriul lui unchi, cărturarul stolnic Constantin Cantacuzino — care acum se şi laudă că şi-a otrăvit fratele, pe Şerban, din ataşament faţă de Poartă, pentru că îi descoperise trădarea. Apoi prezenţa la Ţarigrad, în 1714, alături de martiri, a unui Văcărescu, deopotrivă de hotărât.)

Spre seară, Lecca, destins şi el, ne povesteşte de-a-fir-a-păr ultimele zile ale Antoneştilor şi celor osândiţi la moarte odată cu ei: Pantazzi, Piki Vasiliu, profesorul Alexianu. Pe mareşal, năvalnica spaimă a lui Ică, refuzul de a se împărtăşi, starea de prostraţie pe care o căuta şi obţinea prin folosirea de barbiturice, îl indispuneau grozav. Îşi făcea aspre reproşuri. La câţiva paşi de potou, Pantazzi şi Lecca au fost reţinuţi, aducându-li-se la cunoştinţă graţierea. Ion Antonescu a murit cum s-a purtat şi în viaţă: curajos.

Advertisements

0 Responses to “Jilava, la infirmerie (mai 1962) (1)”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s





%d bloggers like this: